Florentina Călugăr, coordonator, Primăria Saschiz

Colaboratori

Dr. Nicolae Tesculă, dr. Liviu Câmpeanu, prof. Alin Pora, înv. Gheorghe Mihai

 

MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ

 

Saschiz, Cloasterf, Mihai Viteazu


 

 

 

 

 

 

 

Carte apărută cu sprijinul Primăriei si Consiliului Local Saschiz


 

 

Florentina Călugăr, coordonator, Primăria Saschiz

Colaboratori

Dr. Nicolae Tesculă, dr. Liviu Câmpeanu, prof. Alin Pora, înv. Gheorghe Mihai

 

 

MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ

 

 

Saschiz, Cloasterf, Mihai Viteazu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Editura NICO


 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CĂLUGĂR, FLORENTINA

“MONOGRAFIA COMUNEI SASCHIZ”/Florentina Călugăr, Târgu Mures,     Editura NICO

I.   Soaita, Ovidiu (pref.)

II.                Tesculă, dr.Nicolae

III.            Câmpeanu, dr. Liviu

IV.           Pora, prof. Alin

V.                Mihai, înv. Ghoerghe

 

I.S.B.N 978-606-546-190-1

       

 

 

 

 

 

 

Foto coperta I : cea mai veche fotografie a Saschizului, de la 1870

Foto Copertă IV (colțul din stânga, jos):

Harta Transilvaniei LA 1532, după  Johannes Honteru. Titlul original al Hărții este “Chorographia Transylvaniae Sybemburgen” și este publicată ca anexă a lucrării lui Johannes Honterus' –“Ausgewählte Schriften”, ed. Dr. Oskar Netolicka, Viena-Sibiu, 1898

 

Editura NICO

Târgu Mureș, str. Ilie Munteanu nr. 29

Apărut 2012

Copyright©Primăria comunei Saschiz și Florentina Călugăr 2012

Toate drepturile rezervate

Format A4

 

Tiparul executat la INTERMEDIA GROUP

Târgu Mureș, Str. Cuza Vodă nr. 57

România




 

 

Cuvânt înainte

 

 

 

 

 

Mărturia timpurilor  încearcă să  redea generaţiilor prezente şi viitoare prin această  lucrare  trecutul strămoşilor noştri precum şi succesiunea celor mai importante evenimente care au marcat localitatea şi ne-au dăruit Saschizul de astăzi.

            Comuna Saschiz, loc binecuvântat de Dumnezeu printr-un cadru natural plin de farmec şi multiculturalitate…generaţii trecute si prezente, indiferent de religie, au dus cu ele frumuseţea sufletului şi a credinţei în Dumnezeu.

            Oricine, din orice vreme a timpului, a simţit şi simte cu dulce  nostalgie anii copilăriei, ai adolescenţei,  locul unde a văzut prima dată lumina zilei, mândria şi bucuria de a fi Saschizean.

  În asentimentul concetăţenilor , mulţumim străbunilor, bunilor şi părinţilor  care  de-a lungul vremurilor cu trudă şi sudoare , braţe istovite şi palme bătătorite  au încununat această aşezare cu fapte admirabile şi i-au oferit unele dintre cele mai preţioase  monumente istorice ale ţării, mărturii vii ale însemnătăţii pe care  Saschizul ca şi comunitate  o are  în zonă  şi care  ne determină să fim motivaţi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a le transmite mai departe de o aşa manieră încat urmaşii noştri să poată povesti cu mandrie despre aceste locuri.

Mulţumesc şi felicit iniţiativa colectivului de lucru care, cu dăruire şi pricepere, a dus la realizarea acestei monografii.

Dumnezeu să binecuvânteze aşezarea, pe  locuitorii săi  şi pe toţi cei ce sprijină şi au bunul gând la Saschiz, Mihai Viteazu si Cloasterf. 

 

 

 

Primarul comunei Saschiz,

                                                                              Ovidiu Şoaita

 

 

 

 

 


 

 

VORWORT

                                                                                            

 

Durch die vorliegende Arbeit wird versucht den heutigen und den künftigen Generationen die Vergangenheit unserer Vorfahren und die wichtigsten chronologischen Ereignisse, die dieses Dorf geprägt haben, wiederzugeben.                                                                           

Keisd, ein balladischer Ort,  den Gott mit einer naturreichen und zauberhaften Landschaft  gesegnet hat, ein Ort geprägt von Multikulturalität… wo mehrere Generationen verschiedener  Religionen aufeinandertreffen und die Schönheit und den Glauben an Gott mit sich bringen.                                                                                                                             

Jeder von uns spürt die Nostalgie der eigenen Kindheitsjahre und auch der Jugend und erinnert sich an den Ort,  wo er das Licht der Welt erblickte und sich mit großem Stolz,  Keisder  nennen darf.                                                                                              

Gemeinsam mit den Mitbürgern danke ich unseren Urgroßeltern, Großeltern und Eltern, die jahrelang mit Mühseligkeit, Schweiß und harter Arbeit diese Gemeinde aufgebaut und erhalten haben. Durch ihre bewundernswerten Taten hat  Keisd wertvolle historische Monumente  und Sehenswürdigkeiten, die wir bewundern und schätzen gelernt haben. Unsere  Motivation ist es, sie unseren Nachkommen zu hinterlassen, so dass auch diese die Chance haben, mit Stolz über diese Orte weiterzuerzählen.

Ich danke den Mitarbeitern für ihre Arbeit, ihr Engagement und beglückwünsche sie für die Realsierung dieser Monographie. Gott bewahre diese Gegend, ihre Bewohner und alle die, die Keisd unterstützen und in Gedanken hier sind.

                                                                                   

 

Ovidiu Soaita, 

                                                                                             der Bürgermeister aus Keisd  


 

 

Acknowledgements

                                                                                  

 

The testimony of  time is trying to give to present and future generations through this paper,the past of our ancestors and the succession of the most important  events which marked our  village and gave us Saschiz as we know it today.

            Saschiz, a mioritic place, blessed  by God with natural beauty,full of charm and multiculturality…past and present generations,regardless of their beliefs,have brought with them the beauty of their soul and the belief in God. Anyone,from any time,felt and stil feels the sweet  nostalgia of childhood  adolescence,the place where he  first saw the light of the day,the pride and the joy of  being  from the Village of Saschiz .

  With the consent of  fellow citizens we thank our ancestors ,grandparents and parents during times of hard work ,with weary hands and arms  they crowned this settlement with admirable facts and gave one of the most beautifull  historical monuments of our country,living testimonials  the importance that Saschiz as a comunity  has it in the area, and the motivation to  do everything that we can to keep the traditional values alive in such a way that our descendants can proudly tell  about this places. 

I thank and congratulate the initiative of staff working with dedication and skill that has led to this Monography.

 God bless this place,all who live here and those who kindly think about Saschiz.   

 

 

 

Mayor of Saschiz

                                                                                    Mr.Ovidiu Soaita

 


 

 

Préface

 

Cette oeuvre a pour vocation de raconter aux générations présentes et futures les témoignages d'antan, le passé de nos ancętres ainsi que la succession des évčnements les plus importants qui ont marqué ce village, et qui nous ont offert le Saschiz d'aujourd'hui. 

  Saschiz, est une terre de légendes, lieu béni de Dieu par son cadre naturel, plein de charme et multiculturel... Les générations passées et présentes, quelle que soit leur religion, ont porté avec eux la beauté de l'âme et la croyance en Dieu.

            Qui, ŕ travers le temps, n'a pas senti et ne ressent pas encore avec une douce nostalgie ses années d'enfance ou le parfum de l'adolescence, et ne gardera ŕ jamais dans son coeur le lieu oů il a vu pour la premičre fois la lumičre du jour, ainsi que la fierté et la joie d'ętre Saschizien.

 Avec le męme assentiment que nos concitoyens, nous remercions nos ancętres, nos grands-parents et nos parents qui, pendant des années, ont effectué ce dur labeur dans la sueur, les bras endoloris et les mains calleuses, qui ont couronné ce village par des faits admirables et ont offert quelqu'uns des plus beaux monuments de l'histoire de notre Pays, témoignages vivants de l'importance de Saschiz comme communauté dans la région, et qui nous motivent ŕ faire de notre mieux pour le transmettre, de la męme maničre, ŕ nos descendants pour qu’ils puissent ŕ leur tour raconter avec fierté l'histoire de ce lieu.

Je remercie et  félicite l'initiative du collectif qui a oeuvré sur cette monographie avec dévouement et professionnalisme.

Dieu bénisse notre localité, ses habitants et tous ceux qui soutiennent et pensent du bien de Saschiz

 

 

Ovidiu Soaita,

                                                                        Maire de la commune de Saschiz

 

 

 

 

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

Să scrii monografia unei commune , mai ales a uneia precum Saschizul, cu sate încărcate  de istorie şi multiculturalitate nu e lucru uşor, dar e lucru mare şi, mai ales, o mare responsabilitate .  În ce privește localităţile Saschiz și Mihai Viteazu, izvoarele, sursele ….au fost foarte multe, începand de la arhive, biblioteci, muzee ş.a.,  pană la oamenii din comunitate de la care am „cules” informatii despre tradiţii, obiceiuri, port popular; aşa au rezultat ore întregi de înregistrări audio şi video  plus  fotografii care, toate împreună, ar putea face obiectul unui volum separat, dedicat   tradiţiilor  acestor locuri. Din păcate însă, pentru satul  Cloașterf, informaţiile  păstrate în arhive sunt foarte puţine iar oameni care să  povestească despre tradiţiile și obiceiurile locale cu greu se mai găsesc în sat.

Metodologic, prima grijă a fost să ne stabilim ipotezele de lucru şi să ne eliberăm de prejudecăţi.  Istoric, faptele vorbesc;  documentele scrise şi patrimoniul  cultural moştenit ne sunt mărturii. Iar grija noastră a fost să accesăm informaţiile  şi să vi le transmitem într-o manieră corectă şi documentată. Tradiţia orală,  informaţia vie şi spontană  oferită de conversaţia  firească , pe care  am invocat-o   în relatarea mai multor aspecte legate îndeosebi de viaţa de zi cu zi a saschizenilor, sperăm să fie pentru cititori o provocare aşa cum a fost şi mai este pentru noi. Pe de altă parte, acolo unde nici documentele din arhive si nici traditia orală nu au putut „susţine” o informaţie pană la momentul publicării, am ales să nu o reproducem, din motive lesne de înţeles şi care ţin în primul rând de etică, toleranţă  şi de respect.

 Pentru că simpla constatare a lui „ce este” nu va fi niciodată satisfăcătoare , iar mintea noastră aleargă după înţelegerea măcar a lui „cum”, dacă nu a lui „de ce”, ne face să credem că „Monografia comunei Saschiz este una din cărţile care obligă la a fi reeditată atunci când  „de ce-urile” din noi îşi vor găsi răspunsuri. Până atunci, pe măsură ce vom descoperi  noi informaţii care nu se regăsesc aici, acestea vor fi publicate în Vatra Saschizană la rubrica “Povești saschizene .

Realizarea monografiei întregii comune  Saschiz a obligaţie morală pe care ne-am asumat-o imediat după ce, în noiembrie 2011, lansam monografia satului Saschiz. Mulţumim domnului primar Şoaita Ovidiu şi Consiliului Local Saschiz  pentru că au susţinut realizarea acestei lucrări, mulţumim și colectivului de lucru : Dr. Nicolae Tesculă, dr. Liviu Cîmpeanu, prof. Alin Pora,  d-lui învăţător Mihai Gheorghe și Florentinei Călugăr-Primăria Saschiz.

Mulţumirile noastre se îndreaptă, de asemeni, către colaboratorii care au ajutat la traducerile din limba germană şi în limbile germană, franceză şi engleză, precum şi celor care ne-au oferit informaţii pentru  capitolele „personalităţi locale”  şi  „folclor muzical : d-na Floarea Băjan, d-na prof. Sechel Celita,  Diana Şoaita, Anca Dalmasso, Christophe Coret , Ana-Maria Movileanu , Alice Burje şi  Carmen Burje ş.a.

Saschizenilor care ne-au primit în casele lor şi ne-au împărtăşit informaţii , cântece, amintiri şi fotografii vechi preţioase, de asemeni le mulţumim. Numele lor le veţi regăsi în capitolele despre portul popular românesc şi săsesc, tradiţii şi obiceiuri locale. 

Lectură plăcută tuturor!

 

CAPITOLUL I

Aşezarea geografică

 

Prof. Alin Pora

Din punct de vedere administrativ teritorial, comuna Saschiz este situată în sud-estul judeţului Mureș, pe străvechile meleaguri ce au constituit vatra şi leagănul de zămislire a poporului român: Transilvania.

Comuna  Saschiz este străbătuta de paralela 46’12’ latitudine nordică şi de meridianul 24’58’ longitudine estică, ceea ce,  din punct de vedere al aşezării geografice, înseamnă centrul ţării[1](Pl 1).

Privită în ansamblu, comuna face parte din Podişul Târnavelor,  fiind  situată în estul Podişului Hârtibaciului, o subunitate a primului. În sens mai restrâns, Saschizul se încadrează într-o zonă de culoar aflată în estul Podişului Vânători, la rândul său o subunitate a Podişului Hârtibaciului, adică la contactul cu Subcarpaţii interni ai Transilvaniei. Saschizul  se “ desfăşoară”  de-a lungul Văii Scroafa, care străbate satul de la sud spre nord vărsandu-se în Târnava Mare[2]. Comuna Saschiz se învecinează cu comuna Vânători, în sud-vest- comuna Apold, iar în sud-est cu  comuna Bunești (judeţul Brașov)

Între aceste limite este cuprinsă o suprafaţă totală de 9120 ha, din care 9816 ha reprezintă extravilanul, iar 145 ha intravilan localitatea Saschiz, 27 ha intravilan sat Cloasterf, 32 de ha intravilan sat Mihai Viteazu   intravilanul. Cu aceste “dimensiuni”, Saschiz intră în categoria localităţilor rurale mari, chiar dacă deţine doar 1,51 % din întregul  judeţ, în care predomină satele mici şi foarte mici.

Saschizul este străbătut de drumul naţional DN 13, tronson din şoseaua europeană E60 (Bucureşti-Braşov-Sighişoara-Târgu Mureş-Oradea-Borş spre Europa Centrală). Satul- reședinţă a comunei este situate la 22 km distanţă de Sighişoara (cea mai apropiată legăturî cu magistrala feroviară)  şi 266 km - nord de Bucureşti. 

Înca din cele mai vechi timpuri, regiunea în care se află şi Saschizul a avut o poziţie favorabilă din punct de vedere economic, fiind situată la adăpostul arcului carpatic, în apropierea cursului Târnavei Mari, dispunând de bogăţii ale solului (păduri, păşuni, fâneţe) şi ale subsolului (gaz metan şi argilă) ceea ce explică şi aria de umanizare timpurie de aici, pusă în evidenţă de vestigii preistorice cum ar fi: Cetatea Uriaşilor “Hubnenburg” şi basilica romanică peste care s-a construit (se presupune) ulterior biserica evanghelică fortificată.  Importante vestigii istorice se afla și în satele apatinatoare comunei Saschiz cum ar fi Castelul Haller  din localitatea Mihai Viteazu și Biserica evanghelica fortificata din Cloașterf.

                                               

 

CAPITOLUL II

Vestigii istorice aflate pe teritoriul comunei Saschiz

Prof. Alin Pora

 După cum arată sondajele arheologice efectuate de specialiştii în domeniu, începute în jurul anilor 1950 şi continuate mai târziu, putem afirma că istoria acestor asezari începe încă din “preistorie” .În împrejurimile comunei au fost atestate aşezări din cele mai vechi epoci istorice, mai precis din epoca bronzului , iar aceste urme ale civilizaţiei le putem observa  în nordul comunei, în locul numit CETATEA URIAŞILOR  sau în interiorul cetăţii de ţărăneşti. Prin acest loc se presupune că ar fi trecut populaţiile nomade în drumul lor spre Câmpia Panonică (Ungaria de azi). Istoricii susţin că pe locul actualei cetăţi ar fi existat o altă cetate mai veche cu val de pământ şi palisade (sistem de aparare folosit în epoci mai vechi)[3].

Un alt eveniment care a schimbat cursul istoriei comunei este colonizarea populaţiilor germanice aduse de regii maghiari Geza aII-lea şi Andrei aII-lea pentru a-şi întări stăpânirea maghiară în zonă. Colonizarea a fost făcută în secolul al XII-lea-în jurul anilor 1150-1200, când în zona centrală a comunei au fost aşezaţi saşi (populaţie germanică)[4]. De la venirea saşilor, statutul zonei se va schimba în bine. În această zonă, în jurul anilor 1200, a fost instalat “Scaunul Keisd “de care aparţineau 7 sate din jurul comunei  Saschiz, pentru o scurtă perioadă de timp, acesta fiind centrul de putere al întregii zone. Acest lucru este demonstrat şi de vastul sistem de fortificaţii care s-a păstrat . Dintre aceste vestigii, mărturii vii ale trecutului glorios, putem menţiona: Biserica fortificată , Turnul cu Ceas şi nu în ultimul rând Cetatea ţărănească. Aceasta din urmă a fost denumită şi Cetatea celor 7 sate: construcţia sa a început în jurul anilor 134 7, o inscripţie de pe zidul de vest al cetăţii indicând că acesta ar fi fost anul de începere a lucrărilor. Vastul sistem de de fortificaţie este compus din: curtea intrării <<zwingerul>> şi incinta principală cu cele 7 turnuri, dintre care unele erau locuite. Foarte important de menţionat este că unul dintre turnuri era denumit turnul şcolii, ceea ce ne arată interesul populaţiei locale pentru educaţie. În incinta cetăţii se mai găseau un heleşteu şi o fântână adâncă de 50 m , despre care legenda spune că ar avea legături printr-un tunel subteran cu biserica fortificată[5].

În jurul anilor 1493 (invazia tătară) a început construcţia Bisericii Fortificate, aşezate pe un platou din centrul comunei. Atestarea bisericii este dovedită şi de Ordinul pe care principele Tranisilvaniei l-a dat la vremea respectivă, prin care poruncea jujilor saschizeni să aresteze pe oricine se opunea plăţii tributului pentru ridicarea bisericii închinate Sfântului Ştefan. Biserica Fortificată este construită în stilul gotic tardiv, fiind ridicată de locuitorii din Saschiz împreună cu cele 7 sate afiliate şi cu ajutor acordat de Scaunul Sibiului în trei rânduri pentru construirea acestui monument impresionant. Biserica este ridicată pe temelia unei basilici (biserici) romane din care au rămas până în prezent unele urme. Construcţia bisericii fortificate a început în 1493 şi s-a încheiat la 1525[6].

Turnul Bisericii este o parte a sistemului defensiv, formând împreună cu zidul înconjurător un sistem de fortificaţie greu de trecut. Modelul Turnului din Saschiz este aproape identic cu Turnul din Sighişoara. Dacă privim atent putem observa găurile din partea superioară, folosite pentru a ataca populaţiile de năvălitori. Important este şi ceasul din turn, dar şi statueta numită popular BOGDAN care, la fiecare sfert de oră, producea câte o bătaie de ceas de avertizare.

 

Cetatea Uriaşilor, Huhnenburg

 

Aşezare preistorică numită Cetatea Uriaşilor sau denumirea în limba germană: Huhnenburg.

Punct situat la 4 km nord de comuna Saschiz, într-o zonă de păşunat numită popular Volsoc, Cetatea domină spaţiul din jurul ei şi are o formă circulară.Vârful Cetăţii Uriaşilor, un platou înalt de 681,5m  epistolar are diametrul de 60 m.

La 150 m mai jos de vârf, Cetatea Uriaşilor este înconjurată de o terasă bine păstrată pe laturile de sud-vest şi nord-vest[7]. Această Cetate a fost cercetată de o echipă de arheologi din Cluj în anul 1949. Aceştia, facând mai multe sondaje în zonă , au deschis trei mari secţiuni : A: 40m x 1m în partea estică, B: 12m x 1m pe panta estică şi C: 18 m x1m în panta nord-estică[8].

Din aceste sondaje au ieşit fragmente de ceramică de tip Coţofeni, un tip de ceramică specific anilor 2500 îHr.-1800 îHr, care se găseşte în interiorul primelor cetăţi locuite de pe teritoriul comunei. Ceramica de acest tip a fost găsită în mai multe zone ale ţării, dar şi pe teritoriul judeţului Mureş: Albeşti , Rupea (jud. Braşov), Sighişoara, Bratei (jud.Sibiu), Silvaşi ( jud. Hunedoara) şi în alte multe locuri din ţară şi străinătate.

În urma acestor descoperiri , Cetatea Uriaşilor este datată în jurul anilor 2500 îHr.-1800 îHr. Sondajele au dovedit că aşezarea în această zonă a contribuit la apărarea locuitorilor din interiorul cetăţii împotriva invadatorilor şi a intemperiilor vremii. În sprijinul apărării cetăţii exista şi un aşa numit "val de pământ" specific aşezărilor din neoliticul dezvoltat[9].

Este important de ştiut că imaginea de altădată a comunei nu mai corespunde cu cea actuală. În trecut, vatra comunei era acoperită de apă şi înclinăm să credem că Cetatea Uriaşilor a fost prima aşezare din această zonă. La efectuarea săpăturilor din 1949 au participat şi oameni din comună care mai trăiesc şi astăzi.

În trecut exista în folclorul popular credinţa că uriaşii care locuiau pe vremuri în Cetatea Uriaşilor aşteptau un semn de necredinţă din partea oamenilor pentru a ieşi din nou în lume. Pentru a se feri de răzbunarea lor, localnicii au adunat de pe coastele dealurilor pietrele rotunde pe care uriaşii le-ar fi putut arunca peste ei şi înşirat cuminţi, la porţile caselor lor[10]. Tot legenda spune că uriaşii dacă prindeau un om pe câmp,  împreună cu boii, îi luau în sorţ si se jucau cu el[11].

 

Cetatea Ţarănească

La puţin timp după ce “s-au aşezat”, coloniştii saşi au început să construiască cetatea ţărănească de refugiu, pe locul unei fortificaţii neolitice (palisade, val de pământ, locuinţe adâncite şi  semi-adâncite şi de suprafaţă). Cetatea a adăpostit, în vreme de pericol şi războaie, locuitori din Saschiz, Archita, Criţ, Cloaşterf, Daia şi Adamsdorf  (un sat mic, care a dispărut în timp, situat între Saschiz şi Daia), Diavaldia şi Abzen (sate mici, dispărute, între Saschiz şi Cloaşterf nu departe de locul unde astăzi se înalţă uscătoria de hamei a fostului I.A.S. Saschiz)[12].

În această zonă favorabilă vieţuirii, pe o vatră locuită aproape fără întrerupere de-a lungul veacurilor, în Evul Mediu a fost întemeiată localitatea Saschiz. În mod tradiţional se consideră că această întemeiere se datorează secuilor, o populaţie războinică aşezată de Regatul maghiar la graniţele sale temporare, pe măsura extinderii spre linia Carpaţilor în cursul secolului al XI-lea[13].  O astfel de evoluţie nu a fost însă confirmată prin descoperiri arheologice realizate în vatra actuală a satului, ea rămânând în stadiul actual al cercetărilor o ipoteză de lucru.

În contextul general al colonizării sudului Transilvaniei de către regalitatea maghiară, o comunitate de hospites a fost aşezată la Saschiz în ultima parte a secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea. O parte dintre secui au fost deplasaţi spre nord-est, întemeind scaunul Kezdi, alţii par să fi rămas pe loc. Istoricii iau în calcul o posibilitatea convietuirii celor două populaţii pe parcursul câtorva decenii, până după mijlocul secolului al XIII-lea, când ultimul grup de secui a plecat spre scaunul Arieş[14]. Amprenta acestei locuiri mixte nu se regăseşte însă în structura localităţii care păstrează un caracter specific săsesc[15]. În stadiul actual al cercetărilor, pentru a ţine cont de ipotezele de lucru formulate atât de istorici şi de arheologi, este de luat în considerare posibilitatea existenţei a două nuclee de locuire, cel secuiesc fiind absorbit în timp[16].(Pl.2)

Coloniştii au construit o primă biserică parohială în stil romanic, foarte probabil o basilică, din care se mai păstrează elemente de pietrărie profilată şi ruinele unui osuar de formă circulară, și despre care nu ştim dacă a fost o clădire de sine stătătoare sau o criptă subterană.  Aceste construcţii au fost probabil edificate în jurul anului 1200 şi au parcurs o etapă de renovare în stil gotic în jurul anului 1400.

În organizarea comunităţii au avut loc transformări importante în ultimul deceniu al secolului al XV-lea, odată cu deschiderea şantierului bisericii actuale -construcţie impunătoare, realizată în stil gotic târziu, concepută nu numai pentru serviciul religios, ci şi ca o fortificaţie care poate oferi locuitorilor un adăpost rapid în caz de pericol. În tipologia bisericilor fortificate din Transilvania, biserica din Saschiz este considerată cap de serie pentru edificiile care pot face faţă independent unui atac, cunoscute sub denumirea de biserici-reduit[17].

Aproximativ în aceeaşi perioadă a fost construită o cetate de refugiu în afara localităţii, în partea de nord-vest a acesteia. Literatura de specialitate indică deseori ca termen post quem pentru iniţierea şantierului anul 1347[18] , dar abia din 1470 deţinem o informaţie concretă, conform căreia ansamblul se afla, la acea dată, în construcţie. În mod tradiţional se consideră că pentru realizarea cetăţii s-au asociat şapte sate, dimensiunile ei depăşind posibilităţile materiale ale unei singure comunităţi.

Cetatea din Saschiz este deseori menţionată în lucrările de istorie precum şi în “istoria artei”  referitoare la Transilvania, dar nici unul dintre autori nu s-a ocupat în mod deosebit cu descrierea şi cercetarea ruinelor[19]. Virgil Vătăşianu atribuie cetatea sfârşitului secolului XIV sau primei jumătăţi a veacului următor, considerând însă că forma actuală este „opera prefacerilor" ulterioare, opinie preluată ulterior şi de alţi autori[20].

 

Descrierea cetăţii medievale

Cetatea  a fost construită pe un versant stâncos aflat în imediata apropiere a localităţii, în partea de nord-vest a acesteia, pe dealul care ulterior a fost numit Dealul Cetăţii (Burgberg). Locul se bucură de o poziţie strategică privilegiată, rămânând împrejurimile şi asigurând o vizibilitate perfectă asupra principalelor căi de acces şi totodată spre văile laterale.  Pe trei laturi este delimitat de pante extrem de abrupte, singurul acces posibil fiind dinspre localitate, uşor controlabil şi conferind astfel celor din interior un grad ridicat de siguranţă[21].

Tipologic, ansamblul face parte din categoria cetăţilor de refugiu prin care comunităţile şi-au creat un adăpost sigur, relativ apropiat şi uşor de apărat în cazul unui pericol direct. În general comunităţile săseşti au rezolvat această necesitate prin construirea unor incinte fortificate în jurul bisericilor parohiale[22].

Cetatea de refugiu din Saschiz are o formă poligonală neregulată, impusă de configuraţia terenului, un platou cu dimensiunile de 90 m pe axa lungă, respectiv 52 m lăţime. Acest platou a fost înconjurat cu un zid de incintă prevăzut iniţial cu trei turnuri: 

-          turnul de poartă

-          turnul şcolii pe latura de sud 

-          turnul voievodal pe latura de nord.

Ulterior, extremităţile de nord-est şi sud-est au fost consolidate prin construirea altor două turnuri:

-          turnul preotului

-           muniţiei.

De asemenea, zona intrării a fost reorganizată prin crearea unui mic zwinger, delimitat spre sud de un al şaselea turn, cel de pază. Într-o a treia etapă cetatea a fost extinsă spre est printr-o incintă secundară[23].

Cetatea a fost construită din bolovani de piatră de diferite dimensiuni şi fragmente de cărămidă folosite mai ales pentru egalizare, liantul fiind un mortar friabil, din nisip cu mici bulgări de var. Zidurile au înălţimi de până la 10 m şi grosimi ce pot ajunge la bază până la 2 m. Zidul de incintă a fost prevăzut cu guri de tragere şi cu un drum de strajă suspendat pe console din lemn, care asigura totodată legătura dintre turnuri.

De asemenea, pe laturile de nord şi parţial pe cea de sud au existat şi alte clădiri, probabil un fel de cămări în care se puteau adăposti locuitorii în caz de pericol, dacă erau siliţi să rămână în cetate o perioadă mai lungă. Urmele acestor încăperi sunt parţial vizibile, iar unele detalii au fost evidenţiate prin cercetările arheologice. În partea mediană a incintei se păstrează ruinele unei construcţii dreptunghiulare formată din două încăperi, cu axul pe direcţia est-vest, considerată a fi fost capela cetăţii[24]. În partea vestică a incintei sunt vizibile şi urmele unei fântâni cu o adâncime estimată de 80 m săpată în masivul stâncos până aproape de baza acestuia, care asigura necesarul de apă asediaţilor.

Starea actuală

În prima parte a secolului XX cetatea se păstra în stare bună, fiind încă folosită de comunitate cu ocazia unor evenimente locale. Odată ajungerea la putere a comunistilor  cetatea a fost abandonată şi s-a degradat în mod constant în ultimele decenii, astfel că la data realizării cercetărilor ce fac obiectul acestui studiu se afla într-o stare de ruină [25]. Toate acoperişurile erau prăbuşite, turnurile erau parţial îngropate în moloz, pe creasta zidurilor crescuse vegetaţie, iar tumul de poartă era încoronat cu un arbust. Turnurile păstrau integral elevaţia, cu excepţia celui de pază din care rămăsese un singur perete, minele celorlalţi fiind abia vizibile printre buruieni. Cea de-a doua incintă dispăruse complet, doar câteva urme de ziduri amintind de clădirea mai mare ce se afla pe latura de sud a acesteia, numită casa pazei[26].

De asemenea, aşa numita capelă din mijlocul incintei principale era într-o stare de ruină pe cale de dispariţie, întreaga curte era înecată în vegetaţie, numeroşi copaci şi arbuşti făcând zona impracticabilă şi componentele cetăţii inaccesibile. Campania arheologică din anul 2000 a debutat, de altfel,  cu defrişarea incintei principale[27].

 

Cercetările arheologice

Începând din anul 1999, au fost iniţiate proiecte de restaurare pentru unele componente ale cetăţii, sub coordonarea  arh. Gabriel Lambescu. În acest context a fost posibilă şi realizarea unei cercetări arheologice parţiale. În acel an, investigaţiile s-au concentrat pe turnul preotului, plasat în colţul de nord-est al incintei şi aflat, la momentul respectiv, în cel pericolul cel mai mare de prăbuşire. Ulterior s-a întocmit un proiect de cercetare completă a incintei, din care s-a desfăşurat doar o primă etapă în anul 2000 , proiectarea fiind apoi întreruptă.

În cea de-a doua campanie au fost cercetate acele componente aflate în relaţie directă cu întocmirea unei expertize, respectiv 13 suprafeţe a căror amplasare a fost stabilită. Cercetarea s-a concentrat pe turnurile cetăţii, iar un şanţ magistral a fost trasat pe mijlocul curţii, între zidul de incintă şi ruinele capelei[28].

Principalele obiective urmărite au fost stabilirea caracteristicilor tehnice ale monumentului (talpa fundaţiilor, structura zidăriilor, etape de construcţie), identificarea unei matrice stratigrafice pe baza căreia să poată fi descrisă evoluţia nivelului de călcare şi descărcarea terenului de sarcină istorică.

Stratigrafia generală a complexului

Configuraţia naturală a zonei este un lut galben ce alternează cu lentile de balast şi nisip, pe un miez stâncos deseori vizibil la suprafaţă.Săpăturile arheologice au pus în evidenţă faptul că acest platou a cunoscut o intensă locuire pre-istorică, urmele mai multor complexe din neolitic şi epoca bronzului fiind evidenţiate prin cercetări: gropi de provizii, umie de vetre, locuinţe îngropate şi o mare cantitate de material ceramic, între care menţionăm ceramica pictată de o deosebită frumuseţe aparţinând culturii Petreşti. Şantierul medieval a debutat prin nivelarea terenului în pantă, deranjând astfel complexele preistorice şi deplasând materialul arheologic spre marginile platoului, în special spre sud şi vest, acolo unde acesta a fost descoperit din abundenţă. Materialul de construcţie pare să fi provenit, cel puţin parţial, din apropiere: nisipul necesar amestecului de mortar a fost luat chiar din zona centrală, constructorii urmărind filoanele de balast fin şi nisip, fapt ce a dat terenului un aspect vălurit.

Configuraţia astfel rezultată nu a fost de natură să deranjeze, având în vedere caracterul sezonier al fortificaţiei. Cele mai vechi monede datează de la începutul secolului al XV-lea şi au fost descoperite într-un strat de pământ negru cu pigment de cărbune, mortar şi rare fragmente ceramice, în colţul de nord-est al incintei. În stadiul actual al cercetărilor considerăm că acestea pot fi puse în relaţie cu operaţiunile pregătitoare pentru deschiderea şantierului medieval[29].

 

Zidul de incintă

            Incinta principală a cetăţii Saschiz a fost construită din piatră de râu, rar observându-se fragmente de cărămidă, folosită mai ales la muchii sau pentru anumite egalizări şi reparaţii. Partea superioară a zidurilor, elevaţia, păstrează un parament îngrijit, deşi nu a fost construită în asize, pietrele fiind în general neregulate. Zidul are la nivelul fundaţiei o grosime de 1,70-2 m, dar se subţiază pe verticală printr-o retragere importantă la nivelul drumului de strajă. La limita superioară incinta păstrează o grosime medie de

1 m.

În elevaţia zidului de incintă, se observă unele inegalităţi (în apropierea turnului de poartă), rosturi sau muchiile zidite ale unor mici retrageri (în special între turnurile voievodal şi cel al muniţiei). Pe ansamblu, zidăria este uniformă şi nu suntem în situaţia de a vedea în aceste nereguli etape diferite de construcţie sau reparaţii majore, ci mai degrabă scurte întreruperi ale şantierului sau consecinţe ale adaptării la un teren foarte inegal  desigur, nu excludem eventuale reparaţii majore, dar urmele acestora nu sunt evidente[30].

În general, compoziţia peretelui urmează linia pantei, care în mod evident nu a suferit transformări importante din perioada construcţiei până în prezent. Acest lucru este vizibil mai ales între turnurile voievodal şi cel al muniţiei, unde atât drumul de strajă cât şi gurile de tragere urmează o linie ascendentă. În aceeaşi zonă, partea superioară a zidurilor păstrează porţiuni importante de tencuială.

Din construcţie a fost prevăzută amenajarea unui drum de strajă sprijinit pe un parapet de zidărie cu grosimi variabile şi pe o podină din lemn în consolă. De la acest nivel erau accesate numeroase guri de tragere care se deschid spre exterior, asigurând supravegherea completă a împrejurimilor.  Acelaşi element de fortificare asigura accesul în turnuri la nivelul al doilea sau al treilea al acestora, precum şi legătura dintre turnuri. Drumul de strajă era accesibil din curte printr-un mic culoar boltit semicilindric, aflat între turnul de poartă şi zidul de incintă, dispus într-un unghi îngust extrem de uşor de protejat[31].

Gurile de tragere nu prezintă o anumită regulă de dispunere . Acestea au forme şi chiar dimensiuni variate, cu greu evidenţiindu-se două identice. Golurile au fost rezervate în zidărie, partea superioară fiind asigurată printr-un buiandrug din materiale diverse: lespezi de piatră, grinzi şi scânduri de lemn.

În segmentul dintre turnul muniţiei şi turnul voievodal, gurile de tragere au fost construite într-o primă etapă ca nişte ferestre, cu laturile paralele. Partea dinspre exterior a fost apoi înzidită şi s-a lăsat o deschidere în formă de gaură de cheie întoarsă sau o fantă verticală. Probabil meşterii nu au reuşit să creeze o astfel de formă în toată grosimea peretelui şi atunci au recurs la o formulă mai simplă. Gaura de cheie prezintă şi ea multe variante, uneori seamănă mai degrabă cu un triunghi cu vârful în sus. Pe latura de sud, între turnurile şcolii şi cel al muniţiei deschiderile par uniforme din interior, dar îşi modifică forma în grosimea peretelui, astfel încât două devin dreptunghiulare foarte înguste, iar celelalte două rămân cu o deschidere pătrată destul de largă.

Pe latura de nord a incintei, se observă guri de tragere pătrate care se îngustează mult spre exterior; toate au fost consolidate la partea superioară prin lespezi de piatră.

 

Biserica fortificată ”Sfântul Ștefan”

În 1494, localitatea Saschiz (Keisd) a primit de la provincia Sibiu, membră a celor Sapte scaune săseşti, suma de 50 de guldeni, apoi în 1497 suma de 25 guldeni. În 1521 încă 16 guldeni şi, în sfarşit, în 1525 alţi 15 guldeni, contribuţie pentru construirea Bisericii fortificate. Bisericii Sf. Ştefan i-a fost atribuit în perioada 1503-1507, dreptul de acordare a indulgenţelor.  Indulgenţele erau acordate contra-cost de Biserica Catolică exact în perioada 1503-1507, epoce ce a premers Reformei protestante[32]. (Pl. 3)

În anul 1677 a fost supraînălţat turnul principal de un maistru constructor tirolez, care a luat ca model Turnul cu Ceas din Sighişoara. În aprilie 1714,  un incendiu devastator a distrus cea mai mare parte a clădirilor din Saschiz, topind – la propriu -şi cele trei clopote ale turnului cu ceas.

 În afară de biserica fortificată Sf. Ştefan, în Saschiz mai existau alte şase biserici, motiv pentru care localitatea mai era cunoscută sub denumirea neoficială de Siebenkirchen (şapte biserici). Mai există astăzi urme a patru din ele.

Biserica evanghelică Sf. Ştefan dispune de un etaj fortificat suprapus peste navă şi cor, precum şi de un drum de strajă scos în consoăa deasupra arcurilor masive. Din exterior, edificiul apare ca un bastion, cu arcuri impuăatoare construite deasupra uriaşilor contraforţi de piatră şi caramidă, elemente caracteristice tuturor monumentelor gotice. Frumuseţea arhitecturală se îmbină însă cu destinaţia defensivă a Bisericii fortificate, în spatele arcurilor fiind încă vizibile fantele gurilor de aruncare[33]. Datorită distanţei considerabile dintre vatra satului şi colina pe care a fost construită Cetatea ţărănească, în decursul timpului Biserica fortificată a devenit principalul loc de refugiu al sătenilor. Pe locul unde altă dată se afla o basilică romanică, s-a ridicat în 1493 o mare biserică fortificată[34].

 Biserica masivă, construită din piatră de carieră, în stil gotic, este de tip sală, întarită cu 22 de contraforturi. Sala este foarte lată şi lungă, iar corul este închis pe trei laturi. În 1496 a fost terminat corul bisericii, iar în 1525 toate lucrările au fost terminate. Biserica evanghelică fortificată din Saschiz face parte din patrimoniul mondial UNESCO din anul 1999. Ultimele lucrări de restaurare s-au încheiat în 2011.

 

Scurtă descriere a monumentului

Biserica dedicată Sfântului Ştefan a fost construită în stil gotic târziu, originalitatea ei fiind dată de proiectul arhitectural care a inclus de la început componentele necesare unei duble funcţiuni, biserică şi în acelaşi timp foritificaţie care poate asigura refugiul şi apărarea eficientă a locuitorilor în cazul unui pericol neaşteptat.  Biserica din  Saschiz a devenit astfel modelul unei întregi serii de biserici fortificate din sudul Transilvaniei, cunoscute sub denumirea de biserici reduit[35].

Biserica este alcătuită dintr-o sală de dimensiuni mari (41 × 4 m), un cor alungit încheiat cu o absidă poligonală şi o sacristie pe partea de nord, alipită corului şi supraetajată, astfel încât din exterior are aspectul unui mic turn (Pl. 6). Faţadele sunt ritmate prin contraforturi cu retrageri tripartite, iar accesul se realizează în navă pe laturile de vest, nord şi sud, prin portaluri prevăzute cu ancadramente din piatră. Într-o etapă mult mai târzie, în secolul al XIX-lea, aceste intrări au fost protejate prin porticuri[36].

Corul şi nava au aceeaşi înălţime, fiind uniform suprapuse de un etaj de apărare ieşit în consolă şi sprijinit pe arcade de zidărie descărcate pe contra­forturi. Parapetul acestui etaj, construit din cărămidă, este prevăzut cu 40 de ferestre de tragere pătrate, iar în spatele arcadelor se deschid guri de aruncare. Sacristia este şi ea inclusă în acest sistem de apărare dezvoltat sub şarpanta înaltă învelită cu ţiglă.

            Spaţiile interioare sunt acoperite cu bolţi semicilindrice cu reţea de nervuri din teracotă. Bolta corului a fost refăcută în 1878-1879, primind un aspect baroc, iar cea a navei a suferit modificări în aceeaşi perioadă, dar în ambele cazuri se păstrează suficiente elemente pentru o reconstituire teoretică a formelor originale, care au inclus elemente de pietrărie sculptată cu un decor diversificat (Pl. 2) [37].

Nava şi corul sunt despărţite de un arc de triumf sprijinit pe pilaştri decroşaţi spre interior şi încheiat la partea superioară în arc frânt. Construit din bolţari de piatră şi articulat de cornişe decorate, arcul triumfal pare să păstreze forma originală, fiind singurul element care marchează segmentarea spaţiului interior al bisericii. Nivelul de călcare din navă şi cor pare să se fi situat în toate epocile la aceeaşi cotă. Corul este luminat prin ferestre înalte, bipartite, cu muluri în stil gotic, unele dintre ele păstrând ochiurile din sticlă originale, montate în rame din plumb. Absida este dominată de un altar masiv, realizat în 1735, conform unei inscripţii pictate pe spatele tăbliilor[38].

Pe peretele nordic se păstrează acoperişul unui monumental tabernacol gotic, aparţinând unei serii datate în jurul anului 1500, aceleiaşi epoci aparţinându-i şi piciorul unei cristelniţe din gresie. În cor se păstrează de asemenea trei pietre de mormânt inscipţionate, datate în 1572, 1631 şi 1650, dislocate din amplasamentele lor originale odată cu refacerea interiorului în secolul al XVIII-lea, cel mai probabil în legătură cu edificarea masivei mese a altarului. Mai multe fragmente de pietre profilate aparţinând secolelor XII-XVI s-au păstrat mereu în spatele altarului, pe baza lor fiind speculată existenţa primei biserici a comunităţii săseşti, probabil o bazilică, pe acelaşi amplasamen[39]. Se păstrează de asemenea mai multe piese din lemn care pot fi legate de dotarea iniţială a interiorului - două strane din lemn în cor, dulăpiorul din zidul sudic al sacristiei (ambele databile în jurul anului 1500), respectiv uşa sacristiei din 1578[40].

Nava a suportat mai multe redimensionări ale spaţiului interior începând din secolul al XVIII-lea, mai întâi prin construirea tribunei în care a fost instalată orga, în 1778. Apoi au fost construite în mai multe etape tribune perimetrale din lemn, prima cea de pe latura sudică în 1788, apoi în 1824 cea de pe latura nordică.

Şantierul de construire a bisericii Sf. Ştefan a fost deschis în anul 1493 şi pare să fi evoluat rapid deoarece în 1496 corul era deja înălţat, conform unei inscripţii ce a fost citită pe latura de nord-est, pe parapetul drumului de strajă. Începând chiar din 1493, locuitorii Saschizului primesc mai multe scutiri de impozite din partea autorităţilor, pentru a-şi putea concentra eforturile la construirea bisericii. Ultima scutire de acest fel datează din 1525 şi în principiu această dată poate fi legată de închiderea şantierului, dar în stadiul actual al cercetărilor nu putem detalia modul în care au fost eşalonate lucrările pe parcursul acestui interval.

Cercetările de parament efectuate în cursul restaurării au arătat faptul că etajul de apărare a fost construit în două etape, mai întâi cel de deasupra corului şi apoi cel de deasupra navei şi sacristiei. Infrastructura bisericii a fost realizată însă într-o singură etapă, astfel că putem interpreta aceste informaţii în sensul că în anul 1496 corul era apropiat de final, în vreme ce nava şi sacristia se aflau în stadii mai puţin evoluate. Între 1496 şi 1525 au fost presupuse astfel lucrări de finisare la nivelul etajului de apărare şi acoperişului şi foarte probabil realizarea elementelor de pietrărie şi a mobilierului[41].

De asemenea, este foarte probabil ca în această perioadă să fi fost construit turnul aflat pe latura de nord a bisericii, la o distanţă de cca 10 m, şi o presupusă incintă fortificată din care nu s-au păstrat urme.

Pilonul arcului de triumf de pe partea nordică, cercetat în S.4/2010, este ţesut cu zidăria corului. Talpa fundaţiei se află însă la o adâncime mai mică (- 1,56 m), iar limita superioară a acesteia este marcată printr-un decroş lat de 0,14 m la - 0,34 m. Caracteristicile tehnice şi de construcţie sunt aceleaşi cu cele din fundaţia corului.

Colţul de S-V al corului, în zona scărilor de acces în amvon (datat 1709), a fost cercetat prin S.5/2010[42]. Fundaţia scării, amplasată la 0,60 m distanţă faţă de peretele corului, este superficială, din piatră şi cărămidă, cu talpa la - 0,36 - 0,26 m. Stâlpul pentru balustrada acestei scări a fost fixat într-o groapă adâncită în groapa M.31.

Zona de trecere spre absida altarului a fost cercetată prin secţiunile S.1/2010 şi S.2/2010. S-a constatat că într-o primă etapă de funcţionare cele două spaţii aveau acelaşi nivel de călcare. Într-o epocă pe care nu o putem preciza, absida a fost evidenţiată prin creşterea nivelului de călcare cu cca 0,40 m, prin adăugarea unei umpluturi prăfoase şi delimitarea spaţiului cu ajutorul unui parapet. Peste parapet a fost aşezată o structură din lemn de stejar cu o lungime totală de 8,42 m şi 0,17 × 0,215 m în secţiune, alcătuită din două elemente principale[43].

1. O bârnă refolosită din stejar masiv cu o lungime de 7,11 m, aşezată la o distanţă de 0,14 m de zidul de sud şi 1,20 m de la cel de nord. Pe aceasta sunt vizibile urmele celor doi stâlpi care susţineau balustradele scărilor de acces din cor în altar; două orificii în axul bârnei (6 cm diametru, 2 cm adâncime) al căror rost nu îl putem preciza; un placaj pe planul orizontal cu o scândură de stejar (3,5 cm grosime) care acoperă până la limita zidului de sud un „decroş” cioplit în corpul grindei pentru o îmbinare care ţinea de destinaţia ei iniţială[44].

2. Un fragment de bârnă din stejar şi ea refolosită, care pe o lungime de 1,20 m prelungeşte grinda principală până la zidul de nord. O destinaţie anterioară a acesteia este dovedită de profilaturile vizibile în plan orizontal şi vertical.

Diferenţa de nivel relativ mare a impus realizarea unor trepte de acces, amplasate în imediata apropiere a pereţilor de nord şi de sud, prevăzute cu câte o balustradă din lemn. Astfel, la limita dintre cele două spaţii au fost ridicate două scurte ziduri de cărămidă cu o lungime de 1,2 m la nord (în S.1.) şi 1,10 la sud (în S.2), pe de o parte, menite a sprijini lemnăria în care au fost fixaţi baluştrii aferenţi scărilor de acces din cor în altar, pe de altă parte, pentru a susţine umplutura necesară urcării nivelului de călcare în altar. La capetelor celor două ziduri, perpendicular pe axul lor, au fost alăturate alte două scurte structuri din cărămidă zidită ce au constituit suportul scărilor de acces. În zona S.1/ 2010, parapetul este adosat zidăriei N-S iar în partea opusă, în S.2/2010, acesta se află la o distanţă de 0,30 m către nord. Fără fundaţie, talpa tuturor celor patru ziduri se găseşte la - 0,18 - 0,16 m, pe strat[45].

Baluştrii (de formă circulară şi diametrul de cca 12 cm) pentru mâna curentă a scării au fost parţial sprijiniţi şi fixaţi în bârna de stejar, parţial îngropaţi (aproximativ 0,30 m) în umplutura de sub aceasta. Diferenţa este că, dacă la nord balustrul a fost fixat lângă zidul parapetului către interior, la sud el se găseşte către exterior, între parapetul scărilor şi zidul de susţinere. Dimensiunile cărămizilor din zidăriile menţionate sunt: L. 30 cm, l. 13 cm, h. 4,5 cm. Între parapete straturile continue (1-5) sunt întrerupe doar de gropile baluştrilor.

Pe de altă parte, cele două ziduri care susţin bârna din stejar prezintă urme de tencuială care nu coboară mai jos de cota 0, adică foarte aproape de cota ultimului nivel de călcare, reprezentat de podina din lemn.

3. Absida altarului a fost cercetată printr-o singură săpătură, amplasată la sud de masa altarului, prin hazard poziţionată exact peste o criptă din secolul al XVII-lea, ceea ce a limitat drastic cercetarea arheologică. În partea de nord zidul criptei este lipit de masa şi scările altarului, iar spre sud distanţa dintre latura exterioară a acesteia şi zidul corului este de cca 0,40 m, spaţiu care nu a permis decât o adâncire superficială (Pl. 8)[46].

 

Stratigrafia

Duşumeaua din scânduri a fost aşezată într-un strat de nisip galben, partea superioară aflându-se la + 0,44 m. Sub acesta se află o depunere consistent de pământ negru-cenuşiu, care acoperă deopotrivă ruina criptei. Urmează apoi, pe de o parte, umplutura criptei, pe de altă parte, straturile aflate între zidul criptei şi cel al absidei altarului , atât cât au putut fi ele identificate[47].

            Stratul 1, un pământ cenuşiu puternic pigmentat, tasat, cu partea superioară în jurul cotei 0, pare să fie legat de construirea criptei. Limita lui superioară corespunde cu baza celei mai vechi tencuieli identificate în absidă, astfel încât putem identifica la această cotă un nivel de călcare cert în acest compartment al bisericii. Celelalte trei depuneri observate până la - 0,30 m (straturile 2-4) conţin în diferite proporţii mortar şi chiar fragmente de cărămidă, fiind fără îndoială ulterioare construirii corului. Fără să avem elemente sigure pentru datare, putem presupune că aceste straturi au fost depuse pe suprafaţă în timpul sau imediat după încheierea construcţiei, cu scopul stabilirii unui anumit nivel de călcare[48].

Cercetarea arheologică a bisericii

Cercetarea arheologică a bisericii evanghelice din Saschiz s-a realizat în trei etape, în paralel cu desfăşurarea procedurilor de restaurare a clădirii. În anii 1999-2000, cercetările au demarat deodată cu proiectul de restaurare, fiind investigat exteriorul bisericii, respectiv interiorul şi exteriorul turnului. Cercetarea interiorului bisericii s-a realizat în toamna anului 2010, când şantierul de restaurare ajuns la final a creat condiţiile necesare desfacerii pardoselii şi evacuării umpluturii. Se înţelege din acest context că săpătura arheologică a fost subordonată rigorilor restaurării, amploarea acesteia fiind limitată la rezolvarea unor probleme de ordin tehnic privind caracteristicile şi stabilitatea construcţiei, etapele de construcţie, evoluţia nivelului de călcare. Dimensiunile şi poziţia săpăturilor au fost stabilite împreună cu proiectantul general[49].

 

Structuri construite

Biserica actuală din Saschiz (nava, corul şi sacristia) a fost construită într-o singură etapă, iar în toate punctele investigate fundaţiile sunt ţesute. Proiectul de construcţie a inclus de asemenea şi contraforturile, doar porticurile fiind adăugate ulterior. Fundaţiile au fost realizate din bolovani de piatră de dimensiuni mari şi mici, înecaţi într-un mortar nisipos extrem de friabil; foarte rar apar şi fragmente de cărămidă

Sacristia a fost cercetată doar în exterior, pe latura de vest printr-o casetă, S.4, prelungită ulterior spre nord prin S.4a. S-a constatat că talpa fundaţiei laturii de vest a sacristiei oscilează între - 0,74 m în apropierea corului şi - 1,96 m la limita dinspre nord a acestei laturi. Adâncimea superficială dinspre cor a fost determinată de existenţa unui strat de balast natural, foarte dur, la limita superioară a căruia s-a oprit şanţul de fundare. În aceeaşi zonă, fundaţia corului este şi ea neregulată, adaptându-se la configuraţia naturală a terenului. Zidurile celor două compartimente ale bisericii sunt ţesute, ele fiind construite în aceeaşi etapă[50].

Osuar. În secţiunea 4 au fost surprinse urmele unei construcţii superficial adosată sacristiei (foarte probabil şi corului); a fost dezvelită parţial latura de nord a acesteia, aflată la o distanţă de 2,60 -2,70 m faţă de latura nordică a corului. Zidul are o lăţime de 0,50 - 0,60 m partea superioară, apare imediat sub stratul vegetal, iar talpa fundaţiei se află la - 0,40 m, în stratul de umplutură a mor-mintelor medievale (aici stratul 4).

Edificarea acestei părţi a clădirii poate fi pusă în relaţie cu depunerile ce conţin mult mortar şi fragmente de cărămidă (straturile 5 şi 8), aflate aproximativ la nivelul fundaţiei şi suprapuse direct de un strat consistent de oseminte umane depozitate dezordonat (stratul 9). Acesta din urmă a fost identificat pe cea mai mare parte a suprafeţei investigate şi constituie principalul argument pentru a considera această construcţie ca având destinaţia de osuar. Pentru stabilirea limitelor cronologice nu deţinem indicii certe[51]. Faptul că umplutura mormintelor este mult mai curată în această zonă permite presupunerea că prelungirea sacristiei spre vest a avut loc la un interval destul de scurt după construirea bisericii. Ruina este acoperită cu stratul 2, pe această bază putem avansa ipoteza că deja era demolată atunci când a fost construit porticul de vest.

Porticul de vest a fost cercetat prin S.12, trasată pe latura de sud a clădirii, astfel încât să surprindă şi intersecţia cu peretele vestic al bisericii. Săpătura a pornit de la un nivel de călcare situat la - 0,86 - 1,04 m. Talpa fundaţiei porticului a fost identificată la - 2,42 m. Zidăria este destul de regulată, din piatră de dimensiuni medii aşezată în asize, rar folosindu-se fragmente de cărămidă. Şanţul de fundare a fost săpat în cea mai mare parte într-un pământ de umplutură (gropile mormintelor medievale), ceea ce explică marginile neregulate ale acestuia[52].

Porticul de sud a fost cercetat pe latura vestică prin S.11, săpătura pornind de la un nivel de călcare situat la - 0,30 m. Talpa fundaţiei a fost cercetată la - 1,06 m, la limita dintre pământul de umplutură (gropi de morminte) şi solul viu (lut galben). Nivelul de construcţie al acestei etape s-a aflat probabil între - 0,60 - 0,70 m, marcat printr-un strat de piatră şi mortar; rezultă de aici că adâncimea reală a fundaţiei a fost de numai 0,30 - 0,40 m. Remarcăm faptul că zidăria este regulată, cu profilul aproape vertical, fără decor[53].

Porticul de nord a fost cercetat în S.3, săpătura pornind de la un nivel de călcare situat la - 0,18 m. Talpa fundaţiei se află la - 1,38 m, la limita dintre pământul de umplutură (gropi de morminte) şi solul viu (lut galben), şi aproape la acelaşi nivel cu talpa fundaţiei bisericii în acest punct. Nivelul de construcţie s-a aflat probabil în jurul cotei de - 0,44 m, marcat printr-un uşor decroş, care poate fi corelat cu stratul 2. Rezultă că adâncimea reală a fundaţiei a fost de aproximativ  1 m. Remarcăm faptul că acesta este cel mai bine construit dintre cele trei porticuri ale bisericii, zidăria subterană prezentând asize regulate din piatră de dimensiuni medii ce alternează cu şape regulate de mortar[54].

 Relatările arheologului

Biserica evanghelică din Saschiz a fost construită pe un platou scund, de formă neregulată, cu o zonă mai înaltă aproximativ în partea centrală a navei actuale. Diferenţa de nivel era mai accentuată spre vest, unde terenul cade abrupt spre valea Pârâului Scroafei, şi mai atenuată spre est. Această configuraţie corespunde în linii mari celei actuale, piaţa centrală a localităţii fiind plasată într-un fel de căldare, ale cărei margini urcă lin spre est şi nord, înregistrând însă căderi accentuate spre sud şi vest. Pe acest teren neregulat a fost amplasată biserica, fără ca suprafaţa să fie în prealabil uniformizată. Şanţurile de fundare s-au adâncit într-un strat de lut galben cu inserţii maronii foarte dure, în unele segmente aproape pietrificat. Acestea au avut în general o adâncime de 1,30 m, cu variaţii determinate de structura rigidă a solului, cele mai accentuate surprinse în zona sacristiei[55].

Infrastructura zidită a bisericii este regulată, construită din piatră de râu şi gresie nisipoasă locală, de dimensiuni variabile, cu folosirea unei cantităţi mari de mortar din var şi nisip, relativ friabil. Profilul fundaţiilor este neregulat, mai ales văzut din exterior.

Cercetarea arheologică a stabilit că biserica formată din navă, cor alungit încheiat cu absidă pentagonală şi sacristie pe latura de nord, a fost construită într-o singură etapă, inclusiv contraforturile fiind prevăzute în proiectul iniţial. Primul nivel de călcare amenajat în interior a fost o pardoseală din cărămidă cu dimensiunile 36 × 18 cm, identificată în navă la - 0,40 m. În cor s-a evidenţiat faptul că, după construirea fundaţiilor, suprafaţa a fost nivelată, nivelul de călcare fiind uniformizat în jurul cotei de - 0,20 m, printr-un strat lutos ce trebuie să fi făcut parte din structura unei prime pardoseli. Primul nivel de călcare în absida altarului este propus ipotetic în jurul cotei 0, corespunzând cu limita inferioară a unui strat vechi de tencuială. Nivelul de călcare dinaintea restaurării se afla în navă şi cor la - 0,10 m (medie), iar în absida altarului la + 0,46 m[56].

În jurul bisericii s-a dezvoltat un cimitir din care au fost cercetate peste 30 de morminte. Necropola este rarefiată, iar suprapunerile sugerează existenţa unor locuri de înmormântare familiale. Nu au fost sesizate înmormântări anterioare bisericii, deci înhumările au debutat cel mai devreme conco-mitent cu deschiderea şantierului de construcţii, în jurul anului 1500. După cum se cunoaşte aceste cimitire s-au închis însă spre mijlocul sec. XVI, după instaurarea Reformei a cărei adoptare la Saschiz este acceptată pentru anul 154522. Faptul că cimitirul nu este foarte dens se explică aşadar prin durata limitată de funcţionare, pe care o putem estima cu destulă siguranţă la prima jumătate a secolului al XVI-lea. Fac excepţie înmormântările din interior, rezervate de obicei membrilor marcanţi ai comunităţii şi îndeosebi preoţilor şi familiilor acestora, care au continuat şi după închiderea cimitrului exterior[57].

Deşi săpăturile au fost relativ restrânse, putem concluziona că nu a existat un lăcaş de cult mai vechi pe acelaşi amplasament. Niciun fel de vestigii care să poată fi legate de o astfel de etapă nu au fost identificate, prin vestigii înţelegând ruine, depuneri stratigrafice, cimitir aferent sau artefacte care să poată documenta o astfel de prezenţă. Această situaţie a părut destul de evidentă şi după săpăturile din anii 1999-2000, stratigrafia deosebit de simplă sugerând faptul că ne aflăm în faţa unei singure etape de construcţie 23, dar totuşi abia acum poate fi considerată o certitudine. Literatura de specialitate mai veche a susţinut constant o astfel de evoluţie, în care vechea biserică a comunităţii săseşti, probabil o bazilică din secolul al XII-lea, a fost suprapusă mai mult sau mai puţin direct de biserica sală fortificată de la sfârşitul secolului al XV-lea[58].

După cum am mai spus, o astfel de teorie a fost susţinută de prezenţa unui mic lapidariu în interiorul bisericii, de refolosirea unor pietre profilate în clădirea gotică, şi desigur de faptul că în mod firesc lucrurile au evoluat în acest fel în majoritatea comunităţilor săseşti din sudul Transilvaniei, între bisericile din diferite etape conservându-se o continuitate spaţială. La Saschiz, realităţile constatate arheologic nu confirmă însă un astfel de scenariu, fiind evident faptul că biserica romanică a funcţionat pe un alt amplasament, împreună cu cimitirul aferent, rămas probabil până la Reformă cimitir principal al comunităţii[59].

Cea determinat abandonarea acestei biserici şi construirea celei noi în altă parte, este o întrebare care rămâne deschisă cercetărilor viitoare. Răspunsul nu poate fi în orice caz unul banal, deoarece nu este vorba despre simpla poziţionare a unei clădiri într-un loc mai favorabil (mai larg, mai bine apărat natural, mai luminat etc.), ci despre transferul real al nucleului comunităţii. Această afirmaţie se întemeiază pe constatarea că biserica gotică se află de fapt în piaţa centrală a localităţii, având în imediata vecinătate clădiri reprezentative precum şcoala veche, casa parohială, sala comună sau primăria. Topografia actuală a localităţii este considerată însă ca fiind medievală şi tipică pentru coloniştii saşi, astfel încât această situaţie nu se poate datora decât unor începuturi mai puţin convenţionale, determinate de prezenţa în apropiere a unei ale comunităţi.

 

Biserica  evanghelică fortificată Sf. Nikolai din satul Cloașterf

Dupa cum izvoarele mentionează, localitatea este prezentă in jurul secolului XIII odată cu venirea sașilor. Satul Cloașterf cunoaște de-a lungul timpului mai multe denumiri. Pentru prima dată este atestat sub numele de Villa Nikolai și alături de Criţ  și Meșendorf făcea parte din Abaţia Cârţa[60], pentru ca, mai târziu, în jurul anului 1500 să facă parte din scaunul Sighișoarei. Totuși denumirea cea mai cunoscută este denumirea germană de Cloașterf care se folosește până în prezent. (Pl. 4)

Analizând din punct de vedere geographic, localitatea se află în apropiere de  drumul european E60 (2kilometri) la nord, pe drumul comunale DC 53,  învecinându-s cu satele Mihai Viteazu și Daia.  Satul Cloașterf face parte din teritoriul administrativ al comunei Saschiz având o suprafaţă în intravilan egala cu  32 ha. Comunitatea mai sus amintită se mândrește din anul 1353 cu Biserica Evanghelică fortificată care poartă hramul Sfântului Nicolae. Biserica este construită într-un ansamblu de o deosebită splendoare. Din vechea biserică s-a păstrat până astăzi doar cristelnţa, restul edificiului fiind distrus.

Ansamblul conţine:

- Biserica fortificată

- Zidul de incintă

- Turnurile de apărare

- Locuinţa preotului

Se pare că numele localitătii provine de la hramul bisericii Sf. Nicolae. Dupa cum aminteam mai sus, vechea biserică este distrusă iar intre anii 1521- 1524  se va ridica întregul ansamblu ce dăinuie cu străjnicie și astăzi. Biserica fortificată din Cloașterf este un monument istoric de categoria A, cu deosebită importanţă pentru comuna Saschiz[61].

            Construcţia bisericii evanghelice a fost terminată în anul 1524, mărturie a acestui lucru fiind inscripţia aflată pe unul din pereţii edificiului: “1524 a fost terminată construcţia prin mine Stephan Ungar , zidar din Sighișoara[62].( Pl. 6). Se pare că această inscripţie este cea mai veche și singura cunoscută care conţine numele complet a unui meșter din Transilvania[63].

            Ansamblul fortificat al bisericii evanghelice se numără printre cele mai omogene din Transilvania fiind opera cunoscută a unei singure perioade de construcţie.

            Biserica evanghelica a fost construită ca o biserică de tip hală, având  nava acoperită cu o boltă stelată cu nervuri, corul fiind la aceeași înalţime. Contraforturile ce sprijină la exterior zidurile sunt închise în partea superioara cu arce plate ce ascund gurile de tun, deasupra lor sunt pozitionate multiple abajururi. Pe latura nordică a corului se află sacristia boltită cu arce semicilindrice dispuse pe orizontală.

Intrarea în edificiu se face prin porticulul de vest  încheiat în arc plat pe consolă. De observat este faptul că porticulul a fost prevăzut cu o hersă (grătar cu glisare verticala) , contraforturile ce flanchează intrarea având aspectul unor piloni masivi și preponderent alipiţi laturii de vest. În interiorul bisericii se află barbacanele de lemn din sec. XVI-XVII.

La fel ca în majoritatea bisericilor evanghelice se regăsesc strane și bănci destinate enoriașilor. La etaj se află stranele pentu tineret. Pe strane se pot observa  picturi, care din punctul meu de vedere sunt picturi fanteziste. (Pl.7).

În anul 1716 pictorul Andreas Hermann din Sibiu realizează un altar în stil baroc. Deasupra altarului se află orga care datează din 1832.(Pl. 8) Conform tradiţiei în bisericile evangelice întâlnim placa cu numele sătenilor decedati în lupte, în cazul de faţă, în cele doua războaie mondiale.

O scară duce deasupra bolţii bisericii de unde poate fi observată șarpanta de susţinere a acoperișului , “o adevărată ţesătură de bârne groase”. Corul și sala sunt acoperite  de un nivel de apărare.

Odata cu biserica se ridică și incinta patrulateră cu turnuri la fiecare colţ acoperite în interior pentru a nu oferi dușmanilor prilejul de a incendia sau distruge ansamblul.  Intrarea se face prin partea sudică in vecinătatea turnului.

Între anii 1916- 1919 în colţul de sud al incintei se construieste paracliserul si turnul Clopotniţa. Pîna la plecarea sașilor, satul era denumit și “Mica Vienă”.

În localitate au existat mai multe bresle dar cea mai importantă dintre  ele a fost breasla pălărierilor.  O vorbă spunea “că în șurile cloșterfenilor puteai întoarce tractorul cu remorcă”. Ceea ce denotă că, comunitatea era una destul de înstărită și cu foarte multe proprietăti.

 

Castelul Haller din Mihai Viteazu

            După cum și numele precizează, castelul a fost una din reședinţele  importantei familii  nobiliare Haller. Castelul Haller din Mihai Viteazu, se afla chiar la intarea în localitate. Date istorice nu am putut găsi foarte multe dar se presupune că acest castel datează din secolul XVI. Din relatările unor localnici se pare ca locuinţa a fost folosită ca reședinţă de vară. (Pl. 9)

            După cel de-al doilea război mondial acesta a fost naţionalizat şi pană in 1989, aici a funcţionat sediul C.A.P.-ului. Un fermier din localitate a cumpărat după revoluţie întreaga proprietate, fără să ştie la acea ora adevarata sa valoare.

            Despre Castelul Haller arhivele pastreaza prea putine date, aflam insa informatiile din relatarile unor localnici precum Moș Culiţă : Bunicul meu nu mi-a povestit prea multe despre grofi. Aceştia nu stăteau tot anul aici, iar cand veneau, nu prea ieşeau in lume. Din cate imi amintesc, aveau mai multe domenii, iar aici veneau cand vroiau linişte. De asta nici nu aveau mai multe slugi... Asta era casa bătranei baronese, mama lui Gabor”. (n.r. Gabor Haller)

“Era doar o poveste ce mi-o zicea moşul mereu. Odată, au venit nişte talhari, să fure de la conac. Noroc că era el aici, că atunci grofoaia era singură. I-a alungat vitejeşte”.

“Dar şi grofii au fost generoşi cu el. Altfel crezi că mai stăteam eu in casa asta, in curte de castel?“

            Din relatările localnicilor reiese că grofii foloseau castelul ca resedinta pentru recreere și veneau aici mai ales vara cu diferite ocazii.  Din nefericire măreţia castelului s-a pierdut odată cu negura timpului, iar în prezent nu a rămas decat o ruină care te întâmpină  la intrarea în localitate

 


CAPITOLUL III

Saschizul în Evul Mediu

Dr. Cîmpeanu Liviu

1. Saschizul

1.1. Considerente generale. Numele localităţii.

Satul Saschiz,  care dă numele unei comune în judeţul Mureş, situată la poalele unor dealuri împădurite din sud-estul Posişului Târnavelor, la confluenţa dintre pârâiele Saschizului şi Flosa[64], a fost întemeiat în evul mediu de către coloniştii germani, chemaţi de regii Ungariei începând cu mijlocul secolului al XII-lea[65].

Aşezarea, subordonată scaunului săsesc Sighişoara, este atesată abia la începutul secolului al XIV-lea sub denumirea de Kizd sau Kyzd, apoi cu variaţiuni cum ar fi Kezd, Kyzdy, Zaazkezd sau (cu grafie maghiară) Szasz Kezd sau chiar Kysch sau Kyszch. Forma românească, Saschiz, este o preluare a formei maghiare Szasz Kezd şi s-ar traduce literal Kezdul Săsesc[66].

Din păcate, pentru Saschiz, ca dealtfel pentru toate aşezările rurale şi urbane din Transilvania, nu s-a păstrat un „document de fondare” sau ceva asemănător care să vorbească despre actul de întemeiere în sine, a aşezării. Singurul lucru ce se poate afla din sursele istorice este că, aşa cum am arătat mai sus, la începutul secolului al XIV-lea (1308) localitatea fiinţa deja. Una dintre legile Istoriei arată că orice lucru, aşezare sau fenomen, în general, atestat la o dată de sursele istorice, exista cu cel puţin o jumătate de veac înaintea primei atestări. Aşadar dacă, potrivit acestei legi, Saschizul este atestat la începutul secolului al XIV-lea, el trebuie să fi existat cel puţin la 1250, dacă nu mai devreme. În acest sens există indicii istorice dar nu dovezi sau surse isorice.

Pentru a putea desluşi începuturile aşezării şi pentru a înţelege procesul de întemeiere a aşezărilor săseşti în general şi a Saschizului în particular este nevoie de o privire de ansamblu asupra colonizării germanilor în Transilvania şi asupra organizării lor administrativ-juridice, care se poate urmări din secolul al XIII-lea.

1.2. Date despre colonizarea saşilor în Transilvania şi  organizarea lor administrativ-juridică.

Problema colonizării germanilor în Transilvania a fost analizată foarte limpede şi pertinent de către profesorul Thomas Nägler în 1978[67].  Sintetizând, putem reţine faptul că aşezarea saşilor în Transilvania s-a încadrat într-un fenomen istoric  general de colonizare a Estului Europei cu populaţie germană, provenită în principal din zona renană, fenomen iniţiat de monarhii tinerelor regate ale Europei de Est (Boemia, Polonia, Ungaria) dar şi de diferiţi mari seniori sau episcopi din acele regate[68]. Din păcate, procesul de colonizare a Ungariei este cel mai puţin cunoscut, datorită lipsei de izvoare istorice, unele pierdute încă din evul mediu[69]. Aşadar, nu se cunoaşte nici modul în care s-a desfăşurat colonizarea şi nici data exactă a acesteia. Este cert însă că un rol capital în procesul de colonizare l-au avut greavii saşi[70], de la numele cărora se trag denumirile unor aşezări ale coloniştilor germani: villa Hermanni (Sibiu, de la greavul-locator Hermann), villa Humperti (Guşteriţa sau, în germană Hammersdorf, de la greavul-locator Humpert), villa Epponis (Turnişor sau, în germană, Neppendorf), villa Heldwini (Cisnădie sau, în germană, Heltau, de la greavul-locator Heldwin) ş.a.m.d.[71]. Prin intermediul acestor greavi, provenind din nobilimea mică, războinică a Impeiului Roman de Naţiune Germană, regii Ungariei îi recrutau pe coloniştii germani. Tot greavii însoţeau diferitele grupuri de colonişti şi se îngrijeau de aşezarea lor pe pământul crăiesc (fundus regius), devenind astfel locatores. Potrivit lui Thomas Nägler, este posibil ca greavul unei aşezări, în calitatea lui de locator să fie însoţit, în mai multe rânduri, mai multe grupuri de colonişti între „patria de baştină şi Transilvania”[72]. Cert este că după colonizare greavii au îndeplinit în noile aşezări funcţii juridice şi au prestat regalităţii servicii militare în schimbul cărora au primit bunuri imobile cu drept ereditar. S-au format asfel adevărate familii nobiliare care au dăinuit până în prima jumătate a sec. al XVI-lea.

Revenind la problema colonizării[73], istoriografia săsească şi germană a reţinut ca perioadă a colonizării săseşti domnia regelui arpadian Geza al II-lea.  Nu s-a ajuns încă la un consens asupra anului de început al procesului de colonizare, K. G. Gündisch a propus însă anii 1141, 1147 sau 1158, ani în care regele Geza al II-lea se afla în relaţii diplomatice bune cu Imperiul Roman de Naţiune Germană, ceea ce ar fi favorizat mutări de populaţie dinspre spaţiul germanic spre spaţiul maghiar[74]. Dincolo de aceste ipoteze, Diploma Andreană de la 1224, care stabileşte principalele privilegii şi obligaţii ale coloniştilor germani din jurul Sibiului, nu vorbeşte decât despre oaspeţii teutoni[75], chemaţi de prea-evlaviosul rege Geza, bunicul nostru..., fără a oferi alte elemente de datare. În ceea ce priveşte arealul colonizării, potrivit documentului, acesta se întindea de la Vest la Est din Orăştie până la Baraolt[76]. Sub nici o formă nu se poate formula ipoteza că toţi coloniştii germani din întreaga Transilvania au venit de-odată, la chemarea regelui Geza, deoarece Diploma se referă exclusiv la oaspeţii germani (hospites theutonici) din arealul mai sus menţionat. Acest lucru a fost arătata încă în 1979 de profesorul Nägler, care se referea la Andreanum ca la singurul document care vorbeşte, vag şi lapidar, depre colonizarea germanilor, cu referire la cei din regiunea Sibiului[77].

La 1186 regele Bela al III-lea a cerut mâna Mariei Capet de la fratele ei Filip August, regele Franţei. În vederea încheierii căsătoriei, Bela al III-lea a trimis regelui Franţei o listă a tuturor veniturilor regatului său, în care figurau 15.000 de mărci de argint de la „oaspeţii” din Transilvania. În document nu este specificată naţionalitatea oaspeţilor şi nici unde era situată colonia lor dar este indubitabil, aşa cum observa şi Th. Nägler, că nu poate fi vorba decât despre provincia săsească a Sibiului[78]. Aşadar, potrivit documentului mai sus citat, putem concluziona că spre sfârşitul sec. al XII-lea oaspeţii meţionaţi constituiau o comunitate destul de numeroasă şi importantă din punct de vedere economic (chiar dacă suma venitului pare exagerată), comunitate ce avea chiar şi biserică proprie.

Despre biserica Theutonicorum Ultrasilvanorum vorbea însăşi papa Celestin al III-lea la 1191. Pontiful a hotărât înfiinţarea unei prepozituri libere a germanilor din Transilvania: ...Cum autem ecclesia Theutonicorum Vltrasiuanorum in praeposituram sit liberam instituta...[79]. Această prepozitură, subordonată direct arhiepiscopului de Esztergom, a fost înfiinţată şi, contestată fiind de episcopul Transilvaniei, a fost întărită şi confirmată de papalitate (papa Inocenţiu al III-lea), prin cardinalul-legat Gregor, în 1198[80]. Începând cu 1199-1200 deja este atestat un prepozit sibian în persoana lui Desiderius, care îndeplinea în acelaşi timp funcţia de cancelar al regelui Emeric[81]. Noua prepozitură avea trei subunităţi administrative bisericeşti şi anume capitlurile Sibiu, Nocrich şi Cincu[82], amănunt ce ne permite să stabilim arealul coloniilor germane din jurul Sibiul, denumit până astăzi Altland (germ.= Ţara Veche). De remarcat că acesta se încadrează în teritoriul demarcat de Diploma Andreeană, cuprins între Orăştie şi Baraolt. Cu toate acestea nu se poate stabili cu exactitate forma de organizare juridică şi administrativă a oaspeţilor germani din Transilvania la acea dată, cel mai probabil fiind vorba de un comitat, aşa cum se va arăta mai jos.

La începutul sec. al XIII-lea sunt atestate deja mai multe aşezări ale coloniştilor germani din Transilvania, fără a se specifica unitatea administrativ-teritorială şi juridică de care acestea depindeau. Astfel, la 1204 se distingea un Johannes Latinus inter Theutonicos Transiluanensis in villa Reutel, pe care regele Emric îl răsplătea pentru fapte de arme[83]. Importantă aicea este atestarea comunităţii „teutonilor” din Cisnădie (germ. Heltau, lat. villa Riuetel)[84], pe care regele o atestă, fără alte specificaţii. În legătură cu acelaşi Johannes Latinus la 1206 sunt atestate aşezările Bărcut (în doc. Baracvth), Lovnic (în doc. Lewenech), Cobor lângă Făgăraş (în doc. Cowrnh), Felmer, tot lângă Făgăraş (în doc. Welmer)[85]. Toate aceste aşezări mărgineau posesiunea acordată de regele Andrei al II-lea lui Johannes Latinus, şi aveau statut de villa, adică sat. Deşi mai târziu aceste aşezări au fost săseşti nu se poate stabili cu certitudine dacă în momentul acestei (subl. n.) atestări au fost locuite de hospites germani şi cu atât mai puţin nu se poate stabili unitatea sau unităţile administrativ teritoriale de care ele au depins la început.

Prima atestare certă a unei autonomii teritoriale a germanilor din Transilvania datează de la 1206, când regele Andrei al II-lea îi scoate pe saşii din aşezările Cricău, Ighiu şi Romoş, de sub jurisdicţia voievodului şi îi eliberează de alte sarcini publice[86]. Sprijinindu-se pe acest document în care regele îi numeşte pe coloniştii germani din cele trei aşezări rurale (în document sunt numit villa) primos hospites regni istoriografia săsească a ajuns la concluzia că aceştia chiar au fost primii colonişti germani din Regatul Ungariei, cu atât mai mult cu cât există indicii potrivit cărora la ridicarea catedralei din Alba Iulia au contribuit meşteri germani din aşezările germane aproiate (Cricău, Gârbova şi Câlnic)[87]. Cele trei sate eliberate de jurisdicţia voievodului Transilvanei la 1206 constituie un prim nucleu teritorial liber, din punct de vedere juridic, al hospites-ilor germani, prefigurând oarecum statutul pe care îl va dobândi comitatul sibian odată cu Diploma Andreană, la 1224. După constituirea comitatului sibian, Cricăul (Karako) şi Ighiul (Crapundorpf) se bucurau în constinuare de privilegii speciale faţă de celelalte aşezări, ca de pildă cele obţinute la 1238 de la regele Bela al IV-lea[88]. Totuşi, cele trei aşezări nu constituiau  efectiv o autonomie administrativ-teritorială, astfel că ele trebuie să fi fost subordonate unui comitat. Desigur, este vorba despre unul dintre comitatele nenumite dar atestate în Diploma Andreană de la 1224, care au fost desfiinţate „din rădăcină” la data constituirii comitatului sibian[89]. Ar putea fi vorba de comitatul Alba, în care ştim că existau mai târziu aşezări germane sau poate chiar o primă formă de organizare a comitatului sibian care a funcţionat înainte de 1224 . Nucleul comitatului creat de regele Andrei al II-lea pare să se fi întins între Sibiu şi Cincu (azi în jud. Braşov) în teritoriul numit până astăzi Altland adică Ţara Veche. Parte din acest teritoriu a aparţinut în secolul al XII-lea de comitatul Alba[90] şi abia odată cu Andreanum-ul din 1224 s-a coagulat în jurul Sibiului şi a comitatului aferent[91].

Prima organizare administrativ-teritorială a regatului Ungariei, preluată de la regatele creştine occidentale şi îndeosebi de la Imperiul romano-german,  a fost cea castrensă sau, cu alte cuvinte, cea a comitatelor de cetate[92]. Această organizare a durat cel puţin până la începutul secolului al XIII-lea când existau deja pe teritoriul regatului cel puţin 50 de comitate[93], aşadar când organizarea castrensă a fost înlocuită cu cea comitatensă. Cele două forme de organizare par să fi coexistat încă multă vreme atâta timp cât la 1333 sunt atestaţi iobagiones et conditionarii castrenses de Fagach, de comitatu Heweswyuar[94] [subl.n.]. Nu se poate stabili dacă a existat un teritoriu castrens care să fi precedat comitatul sibian deoarece nu există o atestare directă a castrelor regale în extremitatea estică a Ungariei (adică în zonele Transilvaniei în care au fost colonizaţi saşii). Există totuşi unele elemente caracteristice organizării castrense care ne permit să intuim prezenţa a unui castru regal în zona Sibiului: în primul rând organizarea populaţiei germane din sudul şi sud-estul Transilvaniei în centurii (Hundertschaften) şi decurii (Zehntschften)[95], caracteristică a organizării fiscale a comitatelor de cetate[96]. Un alt element ar fi prezenţa în sud-estul  Transilvaniei a „porţilor” (magh. porta sau kapu), importante şi indispensabile elemente strategice ale castrelor regale maghiare de la marginea regatului[97]. Este vorba de cele două porţi (ung. kapuk)  de la Copşa Mare şi Copşa Mică (azi în jud. Sibiu) de la prisăcile (lat. indagines) care barau teritoriul încă neocupat de regalitatea maghiară[98]. Cele două aşezări strategice sunt situate la Nord-Est de Sibiu către teritoriul Târnavelor, care, se ştie a fost printre cele din urmă teritorii colonizate de saşi[99] şi astfel ocupate de regalitatea maghiară.

Însăşi faptul că ulterior (1224) Sibiul a fost făcut centru de comitat este o dovadă a existenţei anterioare a unui castru regal în regiune, dat fiind faptul că întotdeauna un comitat se agrega în jurul unei cetăţi regale, comandate de un slujbaş regal (castelan sau comite)[100], care în cazul de faţă nu putea fi decât Sibiul.

Este interesantă şi interpretarea cercetătorului A.A. Rusu, potrivit căreia teritoriul mărginaş al regatului era organizat în comitate de hotar iar comiţii şi castelanii „de la începutul sec. XIV au fost cei care au intermediat „contractele” cu locatores, respectiv cu responsabilii direcţi ai colonizării germane”[101]. Aceasta este realitatea pentru nordul regatului (regiunea spre Slovacia) dar dl. Rusu consideră că nici Transilvania nu putea fi străină de „asemenea procedee” şi că cel care s-ar fi ocupat de colonizarea din partea de sud a Transilvaniei ar fi fost comitele de Sibiu. Este posibil ca această realitate să fi premers data de 1224, când a fost creat comitatul Sibian. Acesta a fost unul din cele aproximativ 50 de pe cuprinsul regatului maghiar, care funcţionau la începutul secolului al XIII-lea. Fiecare comitat era condus de un comite, numit de rege care exercita în numele acestuia autoritatea juridică, administrativă şi militară asupra populaţiei comitatense (nobile sau nenobile). Autoritatea comitelui era restrânsă doar de libertăţile individuale sau colective a populaţiei locuitoare din comitatul pe care îl administra[102].

            Atestarea destul de timpurie, pe la 1210, a comitelui sibian Joachim este încă o dovadă a funcţionalităţii unui comitat cu centrul la Sibiu. Într-un document de la 23 iunie 1250 regele Bela al IV-lea, întăreşte fiilor şi urmaşilor comitelui Joachim moşia Szalnye, pe care tatăl şi înaintaşul său, regele Andrei al II-lea a scos-o de sub autoritatea cetăţii Zala şi a donat-o răposatului de fericită amintire Ioachim, comite al Sibiului, fiul comitelui Beche[103]. Donaţia a fost o răsplată pentru toate serviciile militare aduse de comitele sibian Ioachim regelui Andrei al II-lea. Într-o primă misiune, comitele Ioachim, în caltitate de comandant al unei oştiri formate din saşi, români, secui şi pecenegi a fost trimis să îl ajute pe ţarul vlaho-bulgar Asan Borilă (în doc. Asan Burul) împotriva unor rebeli din Vidin, care îi contestau stăpânirea[104]. După ce i-a învins pe cumani la treversarea Cumaniei, comitele Ioachim a ajuns la Vidin şi, în urma unor lupte crâncene a reuşit să recupereze cetatea din mâinile rebelilor şi să o redea ţarului Asan Borilă[105]. Alte servicii militare a prestat comitele Ioachim în timpul campaniilor din Lodomeria, împotriva lui Roman cneazul ruenilor (este vorba de Danilo Romanovici)[106]. Din document reţinem mai ales informaţia despre misiunea îndeplinită de comitele Ioachim la Vidin, asupră căruia am insistat şi care este databilă în 1211[107]. De subliniat că la acea data Ioachim avea deja demnitatea de comite al Sibiului (în doc.= regele... numindu-l pe comitele Ioachim cap al oştirii) şi că în armata sa erau saşi (în doc.=comitele Ioachim şi-a adunat pe saşi, români, secui şi pecenegi...)[108]. Atestarea lui Ioachim în calitate de comite al Sibiului la 1211, este o atestare (din păcate indirectă) ante quem a comitatului sibian înainte de atestarea literală a acestuia de Andreanum, în 1224. Desigur, comitatul sibian la acea dată nu putea avea aceeaşi întindere ca şi cel instituit la 1224 de Andrei al II-lea, dar atestarea unui nucleu a lui, alături de celelalte comitate şi formaţiuni administrativ-teritoriale, desfiinţate „din rădăcină” la instituire, este importantă.

În sfârşit, la 1224, regele Andrei al II-lea dispune ca tot poporul începând de la Orăştie până la Baraolt, împreună cu pământul secuilor din Sepsi şi cu pâmăntul Draos [= Drăuşeni, azi în jud. Braşov n.n.] să fie un popor şi să se socotească sub un jude, desfiinţându-se din rădăcină toate comitatele, afară de cel de Sibiu[109]. Noua unitate administrativ teritorială, întinsă pe o fâşie de circa 190 km.[110], este pusă sub autoritatea unui comite numit de rege[111], ca dealtfel toate comitatele regatului Ungariei şi se bucura de dreptul de a folosi sigiliu propriu, drept acordat de obicei marii nobilimi laice sau ecleziastice: ...le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete, care să fie cunoscută de noi şi de magnaţii noştrii în chip lămurit[112].

Odată cu instituirea comitatului, regele a acordat saşilor o serie de drepturi şi privilegii care au stat la baza viitoarei Universităţi Saxone din Transilvania. În primul rând este vorba de unitatea politică, menţionată în citatul de mai sus. Acest drept de unitate politică este secondat de dreptul de autoadministraţie şi de jurisdicţie proprie, exercitate de juzi, aleşi după dreptul lor cutumiar: Iar comitele Sibiului, oricine ar fi el, să nu cuteze a orândui dregători în sus-zisele comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc printre dânşii; şi poporul să-l aleagă pe acela care va părea mai potrivit. Şi nimeni în comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra dregătorie cu bani[113]. Şi mai jos: Voim şi poruncim cu tărie, ca pe dânşii să nu-i judece nimeni, decât noi sau comitele de Sibiu, pe care îl vom aşeza noi, la locul şi la timpul său. Dar sub orice jude se vor afla, să fie judecaţi numai după dreptul obişnuielnic [cutumiar, n.n.] şi nimeni să nu cuteze a-i chema în faţa noastră, afară de atunci când pricina lor nu s-ar putea hotărâ în faţa judelui lor[114]. În completare şi următorul paragraful al aceluiaşi document: Iar dacă vreunul dintre dânşii ar vrea să se judece cu cineva în vreo pricină bănească, să nu poată întrebuinţa alţi martori înaintea judelui, decât oameni care să se afle în hotarele lor, noi scutindu-i pe ei de orice jurisdicţie străină (subl. n.)[115]. Din analiza Diplomei Andreane trebuie reţinute în studiul de faţă informaţiile despre organizarea comitatului sibian şi despre statutul său juridic în cadrul regatului Sfântului Ştefan.

Dela 1224 până în deceniul al treilea al secolului XIV provincia Sibiană are statut de comitat, iar din documentele păstrate se poate alcătui şi o cronologie a comiţilor regali[116]. Comiţii erau numiţi, aproape anual, direct de către rege din rândurile noblilimii de la Curte şi, de foarte multe ori, titularul funcţiei de comite al Sibiului nu părăsea anturajul regal. Că este aşa o dovedesc actele emise de rege în care apar ca martori dregătorii regatului, printre care se număra şi comitele de Sibiu. De foarte multe ori funcţia de comite al Sibiului era acordată unui mare dregător din anturajul regelui doar pentru veniturile care le aducea după sine[117]. De problemele comitatului se ocupa efectiv, vice-comitele numit, potrivit Andreanum-ului, de către comite dintre germanii din provincie. În demnitatea vice-comitelui, coroborată cu cea a judelui liber ales, putem ghici premergătorul judelui regal instituit după anul 1325. La nivel local autoritatea era exercitată de juzii aleşi liberi de coloniştii germani, desigur din rândul greavilor, atestaţi de către Andreanum[118].

În deceniul al treilea al secolului XIV, comitatul sibian a suferit o schimbare majoră şi anume cea a statutului juridic de la comitat la scaun principal. Circumstanţele acestei transformări au fost explicate de cercetătorul sas G. E. Müller în 1941: înlocuirea comitelui cu judele regal este o măsură a regelui Carol Robert de reorganizare administrativ-juridică, dintr-o serie mai largă de astfel de măsuri luate în Transilvania şi Slavonia în perioada 1325-1329. Müller consideră că nu întâmplător comitele a fost înlocuit de un jude regal la 1325[119] şi doar în provincia Sibiu, punând această schimbare în legătură cu răscoala împotriva regelui a populaţiei germane din zonă, din acel an. Aşadar schimbarea ar fi o urmare a amintitei răscoale, regele schimbând statutul juridic-administrativ al provinciei sibiene pentru a recâştiga loialitatea răsculaţilor germani[120], cu atât mai mult cu cât situaţia noii dinastii angevine era destul de precară în regat[121]. Revenind, juzii regali ai Sibiului au început să fie numiţi, de către rege, din rândul greavilor saşi, spre deosebire de comiţii din epoca arpadiană care erau, aşa cum am văzut, membrii ai noblimii (maghiare) a regatului[122]. De fapt, prefacerea a constat în diminuarea autorităţii juridice, administrative şi fiscale a reprezentanţei regale din Sibiu (adică a comitelui) şi o lărgire a libertăţilor şi atribuţiilor de tot felul a autorităţilor locale sau, mai bine spus a reprezentanţei germanilor din Sibiu şi din provincia aferentă. Prefacerea amintită a fost una profundă şi a fost resimţită nu doar în capitala comitatului, adică în oraşul Sibiu, ci în întreg teritoriu. De la această dată vechile autorităţi juridice locale ajung în prim-plan, fiind denumite de acuma încolo scaune de judecată sau, simplu, scaune, în fruntea cărora regele numeşte juzi regali, tot din rândul elitei germane a provinciei sibiene[123]. Aceştia aveau aceleaşi prerogative pe care le-a avut comitele sibian înainte de 1325, inclusiv jurisdicţia penală[124], îngrădind astfel sfera de atribuţii a comitelui din Sibiu[125]. Abia în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea se pot constata juzi din rândurile nobilimii maghiare, numiţi de autoritatea centrală în fruntea unora dintre scaunele săseşti[126].

La 1340 se emite la Sibiu un document în numele tuturor locuitorilor Celor Şapte Scaune aparţinătoare de Sibiu (...ad eosdem provinciales Cybinienses pertinentes)[127], la fel şi în 1355 sunt atestate iarăşi Cele Şapte Scaune, alături de scaunul sibian (documentul începe cu: Nos universi provinciales sedis Cybinensis ac aliarum septem sedium universi provinciales ad eandem sedem Cybiniensem pertinentes...)[128]. Aşadar, spre mijlocul secolului al XIV-lea provincia Celor Şapte Scaune era funcţională, autorităţile din Sibiu, în frunte cu judele regal al provinciei, prezidând reprezenanţa celorlalte scaune saăseşti, mai ales în imprejurări juridice, dar şi administrative şi fiscale. Această formă de organizare a durat până în a doua jumătate a secolului al XV-lea când saşii au obţinut de la regele Matia Corvin dreptul de a-şi alege juzii regali, aceştia trebuind doar să fie confirmaţi de către rege[129]. Cu excepţia câtorva situaţii în care regele a numit juzii din rândurile nobilimii, ca metodă de coerciţie pentru unele acte de nesupunere, saşii i-au ales liber pe reprezentanţii lor, până în secolul al XIX-lea.

Aşadar, pe la mijlocul secolului al XIV-lea autoritatea scaunelor aparţinătoare de Sibiu a început să se manifeste, dar trebuie arătat care au fost cele Şapte Scaune, care este originea lor şi care a fost componenţa lor. Potrivit istoriografiei germane şi săseşti scaunele au apărut la cumpăna dintre veacurile XIII-XIV (1291 este atestat scaunul Alţâna, nucleul viitorului scaun Nocrich. Vezi Infra!)[130] şi, mai ales, în prima jumătate a sec. al XIV-lea[131], fenomen aflat desigur în legătură cu prefacerea comitatului sibian. Se pare că iniţial chiar au fost şapte scaune, la acestea adăugându-se scaunul Sighişoara.

În fruntea scaunelor săseşti erau juzi regali numiţi de rege, de obicei din rândul greavilor, şi juzi scăunali, ales liber de către locuitorii scaunului[132], după litera Andreanum-ului: şi poporul să-l aleagă pe acela care va părea mai potrivit. Şi nimeni în comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra dregătorie cu bani[133]. Aşezările rurale ale saşilor aveau în frunte câte un jude sătesc (vilic) care avea şi jurisdicţia inferioară, secondat fiind de reprezentanţii comunităţii. Autorităţile scăunale aveau atribuţii fiscale. financiare, administrative, formând totodată reprezenaţa universitas-ului (aicea cu sens de comunitate) săsesc din Cele Şapte Scaune[134]. Hotărârile privitoare la întreaga provincie erau luate în cadrul unei adunări generale la care participau autorităţile scăunale, şi cele din Sibiu, care se întrunea de două ori pe an., de Sf. Gheorghe şi de Sf. Ecaterina[135]

Referitor la originea scaunelor săseşti astăzi nu mai poate fi acceptată teoria lui Nicolae Iorga potrivit căreia saşii ar fi adoptat şi adaptat forma de organizare a judeciilor româneşti[136], fără îndoială premergătoare colonizării săseşti. Originea acestora trebuie căutată în primul rând în prerogativele juridice inferioare ale greavilor-locatori, care după colonizare au devenit juzii noilor aşezări. Potrivit Andreanum-ului, juzii erau aleşi liber de către membrii comunităţilor germane, mai ales din rândul elitelor germane, adică a greavilor[137]. Astfel în secolele XIV-XV demnitatea de greav se confundă cu cea de jude: spre exemplu la 1402 este menţionat un comes seu iudex iar în 1430 un iudex seu grebio[138]. Cu alte cuvinte comes-ul sau greavul nu era altceva decât un jude al unei aşezări germane, atestată în cutare document. Documentul din 1440 care atestă că Biertanul era un comitatus seu grebatus[139] arată că la acea dată exista acolo un scaun de judecată. Cel mai bun exemplu că saşii alegeau în demnitatea de jude pe acela care va părea mai potrivit[140] se întâlneşte la Biertan unde la 1440 comunitatea a ales, cu acordul Celor Două Scaune de care aparţinea, în calitate de greav-jude un nobil maghiar învecinat, din familia Apafy[141]. Motivul pentru care erau aleşi nobilii ca juzi, chiar şi de către comunităţile libere ca Biertanul, era că nobilii erau persoanele cele mai adecvate pentru rezolvarea problemelor interne sau externe ale comunităţii, datorită prestigiului lor social.

Datorită prestigiului unei familii de greavi, reşedinţa acestora putea deveni scaun de judecată (cum este cazul greavilor din Alţâna, care au mutat vremelnic sediul scaunului Nocrich la reşedinţa lor din Alţâna, vezi infra!). S-a presupus chiar că scaunele (sau scaunele de judecată) s-au format din comitatele atestate de Andreanum, care au fost desfiinţate cu ocazia constituirii comitatului Sibian[142]. Astfel, vechile comitate ar fi devenit circumscripţii de autoritate juridică infeioară, în fruntea cărora se aflau greavi-juzi, doar cazurile grave sau penale ajungând la judele regal, sau la reprezenatnul acestuia[143]. La o cercetare mai atentă se poate constata că multe dintre centrele scăunale, în secolul XIV şi chiar XV erau încă aşezări rurale  (de villa sau pagus, vezi infra!), aşadar nu puteau avea înainte de epoca Andreanum-ului alt statut, necum să fie cetăţi (castre) regale, în jurul cărora să se poată agrega comitatele care au premers comitatul Sibian. Aşadar această teorie, deşi tentantă, nu credem că poate rezista dacă se urmăreşte evoluţia centrelor scăunale de la prima atestare a lor ca şi localităţi, până la obţinerea statutului de sediu scăunal (majoritatea obţin acest statut pe la mijlocul sec. al XIV-lea). Putem reţine însă, din această teorie, rolul jucat de juzii locali în constituirea scaunelor de judecată. Există însă şi scaune care s-au agregat în jurul unor centre devenite urbane, ca urmare a unor dispoziţii, uneori arbitrare, a regalităţii. Aceasta, în schimbul unor beneficii şi avantaje, a făcut jocul elitelor locale ridicându-le localităţile la rang de oraş şi totodată de sediu scăunal (este cazul Sibiului, al Sebeşului, al Orăştiei, al Sighişoarei, al Bistriţei şi al Braşovului)[144].

            Pe lângă scaunul principal al Sibiului au funcţionat următoarele Şapte Scaune: Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighişoara şi Rupea[145], la care s-a adăugat domeniile orăşenesti, devenite scaunele filală Sălişte şi Tălmaciu, plus vremelnic domeniul Vinţu de Jos şi Vurpăr. Într-o diplomă din 14 Iulie 1349 sunt atestate pentru prima dată toate Cele Şapte Scaune, în frunte cu Scaunul principal, Sibiu (Cybinium): Waras, Mühlbach,  Ruzmargd, Leuskyrch, Schenk, castrum Sches, Kozd[146]. Asupra acestui document o să revenim mai jos, deoarece atestă Saschizul ca scaun separat de Sighişoara.

Pentru prezentul studiu este însă relevantă evoluţia şi componenţa scaunului Sighişoara din care a făcut parte şi aşezarea Saschiz.

Scaunul Sighişoara[147].

Cele mai vechi urme ale coloniştilor germani de la Sighişoara, nişte locuinţe de lemn, datează din jurul anului 1200, şi sunt plasate pe locul unei colonii secuieşti mai vechi, din care s-au găsit pe cale arheologică donjonul şi capela rotondă[148]. Prima atestare documentară a localităţii datează de la 1298, când în Schespurch este atestată o mănăstire dominicană, ceea ce denotă că la acea dată aşezarea avea caracter urban, deoarece aceste mănăstiri erau fondate în evul mediu doar în aşezări urbane[149]. După colonizare, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, Sighişoara s-a aflat în rivalitate cu aşezarea învecinată Saschiz, care era şi sediu de decanat, ca urmare a faptului că împrejurimile Saschizului a fost prima zonă colonizată de saşi, formând ulterior aşa-numitul Scaun-de-Sus[150]. După cum s-a arătat spre sfârşitul secolului al XIII-lea Sighişoara avea deja caracter urban, depăşind astfel aşezarea rivală, fiind atestată deja la 1337 ca sediu scăunal[151] iar la 1339 ca şi comitatus Segusvar, ceea ce denotă că în fruntea scaunului era un comite sau Jude[152], ca dealtfel şi la 1349[153].

            La 1366 are loc o reformă adminsitrativă prin care se hotăreşte că în fruntea oraşelor din Cele Şapte Scaune trebuie să stea un consiliu format din doisprezece juraţi (germ. Ratsherren), prezidaţi de un primar (lat. magister civium). În acest context este atestată la 1367 şi Sighişoara cu rang de civitas[154]. Şi la Sighişoara judele regal era secondat de un jude scăunal (iudex provincialium), atestat prima dată la la 1374, în persoana lui Nicolaus[155]. Scaunul Sighişoara se întindea de-a lungul Târnavei Mari şi era împărţit în trei subunităţi: Scaunul-de-Sus, cu centru la Saschiz, Scaunul-de-Mijloc, cu centrul la Sighişoara şi Scaunul-de-Jos, în jurul localităţilor Daneş, Hoghilag şi Laslea[156]. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea era compus din circa şaisprezece aşezări[157].

Componenţa scaunului:  Scaunul Sighişoara (atestat la 1337)[158]

Apold (germ. Trappold, mag. Apold/Trapold, lat. Apoldia/Appoldya/Oplid) atestat la 1231.

Archita (germ. Arkeden/ Ergetten, mag. Erked, Szaszerked, lat. Erkud, Erkenthynum) atestat la 1341.

Beia/Bea/Baia (germ. Meeburg, mag. Homorodbéne/Benne/Béne, lat. Meburch/Mehburgum) atestat la 1442.

Brădeni/Hendorf/Hejdor (germ. Henndorf/Hegendorf, mag. Hégen/Heden, lat. Hegun/Hendorf/Hegen) atestat la 1349.

Buneşti/Bundorf/Budu (germ. Bodendorf/Budendorf, mag. Szaszbuda, lat. Boda/Budendorff/Buda Sax.) atestat la 1337.

Colaşterf (germ. Klosdorf, mag. Miklostelke, lat. villa Nicolai)[159]

Daia/Sasdaia (germ. Denndorf, Dellendorf, mag. Szaszdállya/ Szasz-Dálya, lat. Dalia/Dala/ Dalya/ Dulya) atestat la 1280.

Daneş/Danoş(germ. Dunesdorf/Dansdorf, mag. Dános, lat. Villa Sancti Dyonisii, Danus) atestat la 1348.

Hoghilag/Holdoileag (germ.  Halwelagen/Helvlegen, mag. Holdvilag, lat. Hodwylag, Halbalegen) atestat la 1345.

Laslea (Mare)/Laslie (germ. Gross-Lasseln,mag. Szaszsszentlaszlo, Szt. Laszlo, lat. Zentlazlo, Sanct Ladislaus) atestat la 1309.

Netuş (germ. Neithausen/Nithusen, mag. Nethus/Netus, lat. Sithuz/Nithuz/Nithwsen) atestat la 1309.

Michelsdorf (astăzi dispărut) (mag. Mihalyfalva/Muhalytelke, lat. Myhalfalua) atestat 1349

Prod/Brod/Brud (germ. Pruden/Proden, mag. Prod/Prot, lat. Prod/Prodium/Prooden/Prud) atestat la 1348.

Roadeş/Radeş (germ. Radeln/Radenthal, mag. Rados, lat. Radus/Radas/Radendal) atestat la 1356.

Saschiz/Chizduc Săsesc (germ. Keisd/Kaizd, mag. Szaszkezd, lat. Kyzd/Kysdy/Zaazkysd) atestat la 1309

Seleuşu (Mare) (germ. Gross-Alisch/Olesch, mag. Nagyszölös, lat. Sedews, Ewluesch/Megalesium) atestat la 1348.

Sighişoara  - atestată la 1280 (vezi supra!)

Şaeş (germ. Schaas/Schees, mag. Segesd, lat. Sugus/Zegus/Segud/Schais) atestat la 1302.

Ţeline/Ţelina (germ. Wossling, mag. Pusztacelina/Voszling, lat. Wossling/Wasstung) atestat a 1614.

Sintetizând putem reţine că primii colonişti germani din Transilvania au venit la mijlocul secolului al XII-lea, în timpul domniei regelui Geza al II-lea. Ei au întemeiat, pe măsură ce s-au aşezat în Transilvania, mai multe aşezări, atestate deja în primul deceniu al secolului al XIII-lea. Există indicii potrivit cărora la Sibiu a funcţionat din a doua jumătate a sec. al XII-lea un castru regal de care depindeau aşezările din împrejurimi. Oricum, la 1224, odată cu fixarea principalelor privilegii şi obligaţii ale saşilor, de care s-au bucurat până în epoca modernă, s-a pus bazele comitatului sibian ce se întindea de la vest la est de la Orăştie la Baraolt. Acest comitat, condus de jure de un comite regal şi de facto de vice-comitele numit de comite dintre colonişti, a fiinţat nestingherit până în deceniul al treilea al sec. XIV. În perioada 1325-1329, în cadrul unui amplu program de reforme administrative şi pentru a câştiga loialitatea saşilor la acea dată rebeli faţă de rege, Carol Robert de Anjou a schimbat statutul juridic al Sibiului din comitat în scaun principal. Aceasta însemna înlocuirea comitelui cu un jude regal de origine germană şi cu o lărgire a libertăţilor de tot felul a saşilor dintre Orăştie şi Baraolt. Cam tot pe la începutul sec. al XIV-lea (după 1291) au început să apară scaunele de judecată ca subunităţi a comitatului sibian respectiv a scaunului principal de la Sibiu. Acestea au apărut fie în urma exercitării autorităţii juridice a unor greavi locali (cum au fost cei din Alţâna-Nocrich) fie ca obţinere a statutului urban (de târg/oppidum sau oraş/civitas) a unor aşezări ca urmare a intervenţiei arbitrare a regalităţii. Astfel, pe la mijlocul secolului al XIV-lea sunt atestate deja Cele Şapte Scaune subordonate Scaunului Sibiu: Orăştie, Sebeş, Miercurea Sibiului, Nocrich, Cincu, Sighişoara şi Rupea. Apariţia şi evoluţia scaunului Sighişoara este relevantă pentru prezentul studiu deoarece aşezarea Saschiz a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul acestui scaun. Cu o scurtă întrerupere la mijlocul secolului al XIV-lea când aşezarea devine pentru scurt timp sediu scăunal, a aparţinut neîntrerupt de scaunul Sighişoara cu a cărui sediu omonim s-a aflat în rivalitate continuă.

1. 3. Saschizul în evul mediu.

Chiar dacă prima atestare documentară a Saschizului datează de la începutul sec. al XIV-lea, aşa cum s-a afirmat în primele rânduri ale prezentei lucrări, începuturile aşezării trebuie să fie mult mai vechi. S-a demonstrat pe cale arheologică faptul că la Sighişoara şi în împrejurimile acesteia a existat o cominitate de secui destul de numeroasă, care a premers în secolele XI-XII colonizarea săsească. Se-cuii, un popor de stepă al cărui origine (hunică, alană sau turanică) a stârnit destule controverse, s-au aliat destul de devreme (cca. la sfârşitul sec. IX) cu triburile maghiare, se aflau în plină migraţie înspre apus. Maghiarii şi triburile aliate, după ce au trecut prin stepele nord-pontice, au migrat către vest spre Câmpia Pannonică, trecânc Carpaţii prin pasul Verecke (cit, Vereciche!) din Slovacia de astăzi. În tim-pul migraţiei dar şi în luptele ulterioare cu Imperiul Roman de Naţiune Germană (Germania medievlă) secuii au constituit avangarda maghiarilor. După ce migraţia maghiară spre vest a fost oprită de către Imperiul German, prin marea înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Lechfeld (955), a început mi-graţia şi expansiunea înspre răsărit, adică înspre ceea ce avea să devină Transilvania. Luptele ma-ghiarilor, în rândurile cărora luptau întotdeauna secuii ca şi avangardă, cu diferite populaţii (români, slavi bulgari) şi principi locali (vestiţii Gelu, Glad, Menumorut şi Ahtum dar şi principele Salanus ş.a.m.d.) au durat, în mare, din a doua jumătate a sec. X până pe la începutul sec. al XII-lea. Toate acestea le conoaştem, în principal din cronica Notarului Anonim al regelui Bela[160]. După supunerea populaţiilor şi principilor locali, dinspre Câmpia Pannonică înspre răsărit, în Transilvania, până apro-ximativ în zona râurilor Mureş şi Olt, secuii au fost aşezaţi pe graniţa răsăriteană a regatului Ungariei, cu scopul de a asigura paza dinspre teritoriile încă nesupuse. Pe măsură ce graniţa regatului a fost împinsă înspre sud şi est, secuii au fost mutaţi odată cu această păstrându-şi atribuţiile de grăniceri militari. Abia la sfârşitul sec. al XII-lea, când fruntariile regatului au atins în sud şi în est Carpaţii, secuii au fost mutaţi în regiunea pe care o locuiesc şi astăzi (aşa-zisa Ţară Secuiască/Szekely Aföld), păstrându-şi atribuţiile militare de paznici de hotar ai regatului până în epoca modernă.

Din expunerea de mai sus trebuie reţinut faptul că în sec. XI-XII, în timpul expansiunii spre răsărit a regatului Ungariei, secuii au fost colonizaţi în jurul Sighişorii unde au întemeiat o serie de aşezări, printre care şi Saschizul[161]. Secuii au locuit la Sighişoara şi în împrejurimile acesteia până spre sfârşitul secolului al XII-lea, când locul lor a fost luat de coloniştii germani. Nu există elemente de datare sigure dar faptul că regele Andrei al II-lea a instituit la 1224, prin renumita Diplomă Andreană, un comitat al oaspeţilor germani (subl. n.) ce se întindea de la vest spre est din Orăştie până la Baraolt, zonă ce cuprinde şi Sighişoara şi Saschizul, pledează în acest sens. Tot arealul amintit trebuie să fi fost colonizat cu germani destul de dens cel puţin câteva decenii înainte iar atestarea expresă a comitatului oaspeţilor germani este fără echivoc, secuii au fost mutaţi înspre est cu mult înainte de 1224. Cercetătorul sibian Hermann Fabini acceptă ca perioadă de translatare a secuilor înspre răsăritul Transilvaniei 1161-1241. Post 1241 secuii întemeiază în răsăritul Transilvaniei scaunul Kezdi, aşadar omonim cu vechea lor aşezare din apropierea Sighişorii[162]. Potrivit aceluiaşi cercetător, ultimele elemente de populaţie secuiască din zona Sighişoara-Saschiz au fost translatate de către regalitate în estul Transilvaniei după 1264[163].

Putem plasa, aşadar, începuturile aşezării săseşti de la Saschiz la cumpăna dintre veacurile XII-XIII, deodată cu începuturile Sighişorii (vezi mai sus!). Pentru această perioadă timpurie a aşezării nu s-au păstrat izvoare istorice, deci nu se poate spune nimic. Cea mai veche atestare documentară a aşezării datează din anul 1309[164]. Înainte de a analiza datele, foarte sumare dealtfel, despre Saschiz din documentul care îl atestă pentru prima dată, trebuie să schiţăm împrejurările politice şi militare din Transilvania primului deceniu al sec. al XIV-lea. La 1301 a murit, fără urmaşi, Anderi al III-lea - ce purta cognomenul Veneţianul, după rudele dinspre mamă – ultimul rege din dinastia arpadiană, ce a condus regatul Ungariei de la sfârşitul veacului al IX-lea. Odată cu moartea regelui şi cu stingerea dinastiei au început puternice disensiuni între nobilimea regatului ce au culminat cu un crâncen război civil. O parte din nobilime îl susţinea pe Otto de Bavaria, o altă parte a nobilimiiîl susţinea pe Carol Robert de Anjou, din ramura napolitană, iar voievodul Transilvaniei, atotputernicul Ladislau Kan îşi susţinea cauza proprie[165]. Războiul civil a durat până în 1310 când facţiunea ce îl sprijinea pe Carol Robert a reuşit să se impună iar voievodul Ladislau Kan l-a recunoscut ca rege[166]. În contextul acestui război civil, puterea militară şi cea politică a voievodului se sprijinea pe propria lui bază economică, clădită prin uzurparea şi acapararea, după 1301, a minelor, oraşelor şi comitatelor regale, din raza sa de acţiune. Este vorba de minele din Rodna, de aşezările miniere Dej, Cojocna şi Sic, de comitatele secuieşti şi, cel mai important pentru prezenta lucrare, de comitatele săseşti: Sibiu, Cele Două Scaune, Braşov şi Bistriţa[167]. Astfel, la 1310 (şi bine înţeles şi înaintea acelei date) demnitatea de comite al Sibiului era deţinută de atotputernicul voievod al Transilvaniei.

La 1309 Saschizul,împreună cu scaunul Sighişoara – de care aparţinea -  şi cu întreg comitatul săsesc al Sibiului se afalu sub autoritatea voievodului Ladislau Kan. Situaţia comitatului sibian, cu toate aşeările sale urma să se schimbe foarte repede după această dată. Un an mai târziu, la 1310 Ladislau Kan reconoştea în cadru festiv puterea lui Carol Robert de Anjou ca rege al Ungariei: Nos Ladislaus vaivoda Transilvanus et comes de Zonuk praesentium per tenorem significamus quibus expedit universis, quod ab hac hora et die in antea dominum Karolum dei gratia regem Hungariae recognoscimus et recipimus in dominum nostrum naturalem et legitimum, et eidem fideliter assumis tamquam domino nostro naturali servituri in persona propria et propinquis nostris  universis, qui nostrum voluerint consilium acceptare et asssistere eidem in omnibus auxilio, consilio et potentia, quam habebimus et habemus[168]. De asemenea voievodul s-a angajat să restituie coroana Ungariei, capturată de la pretendentul Otto de Bavaria şi mai multe comitate şi oraşe capturate, printre care se numărau, desigur, şi cele săseşti[169]. Iată pasajul din document: de asemenea promitem să-i dăm înapoi şi să predăm [regelui] minele de argint din Rodna, districtul Bistriţei, hotarul [=provincia] sibiană, teritoriul secuilor, satele (sic!) Dej, Cluj şi Sic împreună cu Cămara Sării [=direcţia de exploatare a sării], ce aparţine de acestor aşezări[170]. Odată intrată sub autoritatea regală, provincia sibiană cu toate aşezările sale, inclusiv Saschizul au revenit la libertăţile lor de odinioară, despre care am vorbit mai sus şi la situaţia de dependenţă directă faţă de regalitate.

Trecând acuma la documentul din 1309, care atestă Saschizul, trebuie să precizăm că relevant în sine pentru tema prezentului studiu. El reprezintă consemnarea unui proces (un fel de stenogramă din ziua de astăzi) dintre capitlul sau episcopia Transilvaniei de la Alba Iulia şi mai mulţi decani (protopopi) saşi printre care şi cel din Saschiz, Georg (Georgius de Kyzd)[171]. Faptul că la începutul sec. al XIV-lea Saschizul era sediu de capitlu (protopopiat catolic şi apoi, de la mijlocul sec. XVI, evanghelic), arată că aşezarea avusese însemnătate deja timpuriu, cel puţin în a doua jumătate a sec. XII-lea[172].   Pentru a înţelege locul şi însemnătatea capitlului (protopopiatului catolic) din Saschiz în cadrul organizării ecleziastice saseşti din Transilvania este nevoie de o scurtă expunere a acesteia. Pe lângă o organizare administrati-juridică proprie, saşii s-au bucurat şi de o organizare ecleziastică proprie, instituită de-a dreptul de papalitate, cu concursul regalităţii ungare medievale. Aşa cum arătam mai sus, la 1191 papa Celestin al III-lea a instituit o prepozitură liberă a saşilor din Transilvania, cu sediul la Sibiu. Prepozitura saşilor era dependentă direct de arhiepiscopul de Esztergom[173], care la rândul lui era locţiitorul papei în regatul apostolic al Ungariei. Astfel, germanii din Transilvania erau din punct de vedere ecleziastic erau dependenţi direct de papalitate cum din punct de vedere administrativ-juridic erau dependenţi direct de regele Ungariei, ocolind autoritatea voievodală din Transilvania. Revenind la prepozitura sibiană, aceasta era împărţită în mai multe decanate şi/sau capitluri atestate începând cu sec. al XIII-lea[174]. Cele mai vechi atestate sunt capitlurile Ţării Bârsei (1223), a Sibiului (1264) şi Mediaşului (1283). La începutul sec. al XIV-lea sunt atestate capitlurile din Sebeş (1303), Saschiz, Bălcaciu, Criş/Laslea, Şeica Mare şi Orăştie (toate atestate în amintitul document de la 1309) şi printrecele mai târziu atestate, decanatul de Bistriţa (în perioada 1332-1337)[175]. În secolele XIV-XVI au existat nu mai puţin de 24 de capitluri săseşti, în cadrul prepoziturii de Sibiu[176]. Criteriile după care o aşezare devenea sediu de capitlu au fost stabilite în perioada interbelică de arhivistul şi cercetătorul sas Georg Eduard Müller: o aşezare putea deveni sediu de capitlu dacă se bucura de dreptul de a strânge dijma bisericească (darea pe care trebuiau să o plătească toţi supuşii bisericii catolice, constând din a 10-a parte din recolta/venitul pe un an de zile -  lat. decima, de unde termenul istoric românesc dijmă). Cel care se bucura de acest drept în evul mediu, avea  de obicei, un cuantum propriu din suma încasată de 1/3. De asemenea, din punctul de vedere al dreptului colonizator, aşezările primare (întemeiate primele de către coloniştii germani) aveau întâietate faţă de aşezările secundare (întemeiate ulterior)[177]. Pornind de la aceste premise, putem trage concluzia că Saschizul, alături de alte centre de capitlu, a fost una dintre primele aşezări întemeiate de cooniştii germani din Transilvania, bucurându-se şi de dreptul de a strânge dijma[178]. Date ulterioare din sec. XVI şi XVIII atestă faptul că decanatul de la Saschiz avea autoritate asupra 18 (optisprezece) aşezări: Archita, Buneşti, Daia, Criţ, Drăuşeni, Brădeni/Hendorf, Saschiz, Cloaşterf, Beia, Meşendorf, Netuş, Roadeş, Şaeş, Sighişoara, Fişer, Jimbor, Apold şi Vulcan (azi în jud. Braşov)[179].

Episcopia catolică a Transilvaniei, cu sediul la Alba Iulia, a intrat în repetate rânduri în conflict cu prepozitura săsească demla Sibiu (deci şi cu toate subunităţile ei) deoarece a încercat să o impună la plata dijmei, pe care de altminteri o datoraul arhiepiscopului de Esztergom. Dată fiind această dependenţă directă, saşii au avut întotdeauna sprijinul papalităţii, reuşind să evite plata dijmei către episcopul Transilvaniai. Astfel se explică poziţiile adverse ale celor două entităţi ecleziastice.

A doua atestare documentară, din 4 mai 1328, are loc tot în legătură cu amintitul proces, auditorul papal Dynus interzicând orice fel de modificări la deciziile procesului anterior. Dincolo de importanţa sa pentru istoria ecleziastică a saşilor ardeleni, documentul este important pentru Saschiz, respectiv pentru capitlul de Saschiz, deoarece îl atestă pe decanul acestuia, ca pe unul dintre cei mai activi lideri spirituali ai saşilor transilvăneni[180].

Aşezarea în sine, da dealtfel toate aşezările săseşti de pe pământul crăiesc, era sub autoritatea laică a unui greav sau comite. Greavii erau noblii-locatori, întemeietori de aşezări şi urmaşii acestora. Ei erau reprezentanţii autorităţii regale în teritoriu exercitând jurisdicţia inferioară (civilă) şi în unele cazuri şi cea penală (putând condamna la moarte – vezi cazul greavilor de Nocrich-Alţâna, expus mai sus!). Greavii puteau fi aleşi liber de către comunităţile în fruntea cărora se aflau, teoretic cel puţin – în litera Andreanum-ului. De foarte multe ori se comportau ca adevăraţi stăpâni feudali, având inclusiv reşedinţe fortificate, încălcând astfel drepturile obţinute de oaspeţii germani la 1224. Aceste încălcări au dus la numeroase disensiuni între comunităţi şi greavii lor[181]. Primul greav al Saschizului este atestat, indirect, la 18 decembrie 1337, în persoana lui Wernherus. La acea dată sunt atestaţi de fapt fii lui Wernherus, Daniel, Michael, Nicolae şi Petru, ca martori într-un document emis de voievodul Transilvaniei Thomas, pentru greavii din Apold în ceea ce priveşte stăpânirea asupra Albeştiului, de lângă Sighişoara[182]. Dacă la 1337 sunt atestaţi fii lui Wernherus, el trebuie să fi fost greavul Saschizului de pe la începutul secolului al XIV-lea.

La 1345 aflăm o poveste interseantă desfăşurată la Noul Săsesc şi Roandola, la care au luat parte şi locuitorii din Saschiz. Cele două aşezări stăpânite, am zice „în devălmăşie” de către noblii din Mălâncrav Ioan fiul lui Gegus, fraţii săi Nicolae şi Grigore dar şi de către Andrei, Iacob şi Ioan fii lui Iacob a lui Apa, au fost trecute prin foc şi sabie de o ceată înarmată din care făceau parte greavii din Jimbor, Hoghilag, Albeşti şi Saschiz, cu care intraseră în conflict[183]. Ceata înarmată (manibus armatis) a venit „cu putere” (potentialiter) asupra Noului Săsesc şi a distrus toate clădirile, dând foc şi capelei închinată Sf. Ecaterina în care au pierit în flăcări trei oameni (copii). De asemenea au distrus toate bunurile mobile şi imobile ale greavilor de Mălâncrav, evaluată la şaizeci de mărci de argint[184]. Moara distrusă a fost evaluată la patuzeci de mărci de argint. În această afacere a intervenit vicevoievodul Transilvaniei Petru, care a rugat capitlul de la Alba Iulia să trimită o delegaţie la faţa locului pentru a inspecta cazul[185]. După inspecţie, capitlul de la Alba Iulia a trimis un raport vicevoievodului Transilvaniei confirmând pagubele făcută de ceata înarmată a greavilor asupra aşezărilor Noul Săsesc şi Roandola, posesiunile greavilor de Mălâncrav[186]. Deşi la o primă vedere documentul este relevant mai degrabă pentru cele două sşezări distruse, el este importnat în egală măsură şi pentru Saschiz. Din document reiese că greavii din Saschiz, adică Wernelyus, Petru, Nicolae şi cu oarecare Johannes Zeuke, atestaţi literal de către document[187], aveau, ca deltfel orice noblili, îndeletniciri războinice şi că alături de alţii de starea lor, puteau alcătui adevărate cete militare (documentul îi arată acţionând cu „mâinile înarmate”). Se vede aşadar că,pe lângă autoritatea juridică, greavii din Saschiz şi nu numai reprezentau şi autoritatea militară în aşezările săseşti.

O acţiune similară au intreprins la 1356 toţi (univesi) saşii din Saschiz, alături de cei din Archita, Roadeş, precum şi cei din aşezările Criţ, Meşendorf şi Cloaşterf, toate trei posesiuni ale abaţiei (mănăstirii) de la Cârţa[188], împotriva aşezărilor Vânători, Şard şi Buneşti, posesiuni ale gravului Iacob fiul lui. Potrivit mărturiei depuse de Iacob fiul lui Gebul în faţa voievodului Transilvaniei Andrei, atacatorii au distrus cele trei aşezări şi multe bunuri mobile şi imobile, cu răutate preconcepută (praeconcepta malitia). De asemenea saşii atacatori au vrut să o ucidă pe soţia sa şi pe cele trei fiice ale sale şi au jefuit biserica ctitorită de el[189]. Voievodul Transilvaniei a intervenit pe lângă capitlul din Alba Iulia să cerceteze la faţa locului, ca şi în trecut, distrugerile făcute de saşii din cele şase aşezări. Nu cunoaştem deznodământul acestui conflict, deoarece nu s-au păstrat documente în acest sens.

Putem să concluzionăm din acest document că, la nevoie, toţi locuitorii din Saschiz şi, din aşezările săseşti în general, puteau pune mâna pe arme, devenind o forţă militară periculoasă pentru orice fel de inamic intern sau extern. Nu ştim însă dacă totalitatea saşilor (universi Saxonum) din Saschiz au mers la arme din iniţiativa greavului. Este sigur că acesta, cu fii lui, se afla în ceata înarmată, deoarce documentul vorbeşte despre toţi saşii (deci inclusiv greavii) din cele şase aşezări pomenite.  

Cam în aceeaşi perioadă (prima jumătate a secolului al XIV-lea) Saschizul devine sediu scăunal, fiind predecesorul scaunului Rupea[190]. Aşezarea este atestată pentru prima dată ca sediu scăunal în deja amintitul document din 18 Decembrie 1337, care îi atestă pe greavii Daniel, Michael, Nicolae şi Petru, fii lui Wernherus[191]. Acelaşi document atestă, laolaltă, scaunele Sibiu, Mediaş Sigişoara şi Saschiz (sedium de Cybinio, de Medies, de Seguzwar et Koz)[192]. În sfârşit, la 14 Iulie 1349 reprezentanţa Celor Şapte Scaune emit un document pentru comunitatea Şelimbăr (de lângă Sibiu) în chestiunea unei hotărnicii cu Cisnădia.

Dacă documentul în sine nu pare spectaculos (există sute de documente de hotărnicie), el este deosebit de important pentru că atestă pentru prima dată toate cele Şapte Scaune în frunte cu Scaunul principal, Sibiu (Cybinium): Waras, Mühlbach,  Ruzmargd, Leuskyrch, Schenk, castrum Sches, Kozd[193]. De remarcat faptul că şi la această dată lipseşte scuanul Rupea (Reps) în locul căruia este atestat din nou scaunul Saschiz. Nu se conosc împrejurările în care Saschizul a devenit sediu scăunal. Putem bănui doar că la dobândirea acestui statut a contribuit faptul că era sediu capitular (protopopiat), deci o aşezare veche, ce se bucura de dreptul de a strânge dijme, având şi o importanţă economică. La 1407 este atestat din nou scaunul Saschiz (sedis Kysd), într-o diplomă a episcopului Transilvaniei Ştefan, prin care reglementa obligaţiile decanului (protopopului catolic) din Saschiz faţă de oraşul Sighişoara[194] Saschizul şi-a menţinut acest statut până spre jumătatea secolului al XV-lea, când sediul scăunal a fost translatat la Rupea[195]. Nu se cunosc nici circumstanţele acestei translatări, se poate însă urmări evoluţia celor două aşezări şi se poate constata că spre mijlocul secolului al XV-lea Rupea este atestată deja ca sediu scăunal. Iată o schiţă a acestei evoluţii: cetatea din Rupea, desigur ca şi castru regal, este atestată sub numele de Kohalom la 1324 (în jurul acesteia au fost aşezaţi colonişti germani deja în secolul al XIII-lea )[196]. Castelanii regali ai cetăţii sunt atestaţi până în anul 1418. După această dată şi înainte de 1433, când Rupea este atestată ca oppidum, cetatea trece în mâinile comunităţii săseşti (în circumstanţe necunoscute), care o transformă în cetatea de refugiu[197]. La 1452 aşezarea este numită civitas (oraş), dar nu se cunosc privilegii acordate în acest sens[198], la 1458 fiind denumită iarăşi villa (sat)[199].

Până spre mijlocul secolului al XV-lea sediul scaunului a fost, aşadar, Saschizul[200], în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, în cetatea din Rupea rezida un castelan regal. Deja la 1440 este atestat un jude regal al scaunului Rupea: Andreas iudex regius din Rwppass, alături de Johannes Lwtsch, iuratus senior[201], dar judele scăunal (iudex terrestris) este atestat la 1449 în persoana lui Martinus de Ruppas, judex terrestris in Kosd[202], villicul este atestat la 1446: Michael Zallm villicum de Rwppas[203].

De la 1453 începe să fie atesat definitiv scaunul Rupea (Kwhalm)[204], în fruntea căruia se afla, la fel ca şi în cazul celorlalte scaune un jude regal (numit de regalitate), un jude scăunal (ales liber, potrivit literei Andreanum-ului) şi un villic, ce se ocupa de problemele administrative ale aşezării[205]. În ceea ce priveşte Saschizul, acesta intră sub autoritatea scaunului Sighişoara devenind, aşa cum s-a arătat, parte integrantă a scaunului superior.

Revenind la evoluţia istorică a aşezării, trebuie să subliniăm că în tot decursul secolului al XIV-lea, aceasta a avut rang de villa, adică de sat. Este atestată ca atare de Capitlul din Alba Iulia, la 1389 când Georgius, preot şi decan (protopop catolic) de Saschiz, în calitate de reprezentant al satului (lat. villa), cumpără pentru comunitate o moară, cu tot ce ţine de ea, cu 350 de guldeni, de la Ladislau, fiul greavului Iacob de Vânători, de la fratele acestuia Nicolae şi de la Ioan, fiul greavului Nicolae de Saschiz (aminitit mai sus ca fiu a lui Wernherus), care stăpâneau moara „în devălmăşie”[206]. Acest document nu numai că atestă statutul juridic al aşezării, dar atestă şi existenţa unei mori, situată pe râul (sic!) care trece prin mijlocul acelui sat Saschiz (trad. n., în doc.: molendinum... in fluvio, qui transit per medium eiusdem villae Kyzd). Din acest document se pot trage unele concluzii importante cu privire la aşezarea satului: satul era aşezat de-a lungul pârâului (care, potrivit documentului, trecea prin mijlocul lui), pe a cărui mal era amplasată (cel puţin) o moară. Atestarea unui mori la Saschiz lasă să se întrevadă şi o parte din activităţiile locuitorilor din secolul al XIV-lea: ei cultivau, pe hotarul satului, cereale, care trebuiau apoi măcinate (de aceea comunitatea cumpără moara). De asemenea, trebuie să fi avut cel puţin un morar. Atestarea, indirectă, a practicării agriculturii permite concluzionarea unei relative bunăstări a populaţiei.

Din amintitul document se mai poate extrage o informaţie utilă şi anume faptul că în a doua jumătate a secolului al XIV-lea majoritatea (dacă nu totalitatea) populaţiei Saschizului era formată din colonişti germani. Locuitorii aşezării sunt numiţi oaspeţi (hospites)[207] formulă-standard pentru desemnarea coloniştilor germani, veniţi în Transilvania în secolele anterioare.

Cumpărarea morii a fost confirmată, tot de către Capitlul din Alba Iulia la 4 iulie 1417, când Laurentius, fiul lui Ştefan, jurat de Saschiz, s-a prezentat la Alba Iulia şi a cerut acest lucru, în numele comunităţii[208]. Capitlul a reconfirmat cumpărarea, incluzând vechiul act de vânzare-cumpărare în noul act, cuvânt-cu-cuvânt. Şi în acest document comunitatea din Saschiz este denumită totalitatea oaspeţilor (universi hospites), se subânţelege, germani. Deci şi componenta etnică principală, la începutul secolului al XV-lea, era cea germană.

Doi ani mai târziu, comunitatea a primit un privilegiu deosebit de important de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387-1427). La 22 mai 1419, comitele secuiesc Michael, fiul lui Solomon de Nadeş, în calitate de reprezentant al Saschizului, s-a prezentat în faţa regelui la Caşovia (în Slovacia) şi a cerut reconoaşterea şi confirmarea vechilor libertăţi juridice ale aşezării[209]. După ce comitele secuiesc a pledat cauza Saschizului în faţa regelui, acesta din urmă a confirmat vechile privilegii şi obiceiuri (libertates et consuetudines) ale oraşului nostru zis Saschiz, din părţile noastre Transilvănene (civitatis nostrae Zaazkyzd vocatae partium nostrarum Transsiluanarum)[210]. Este cea mai veche atestare a Saschizului cu statut de oraş. Nu se poate spune dacă acest statut era doar o pretenţie a locuitorilor, exprimată prin intermediul comitelui secuiesc Michael, sau dacă aşezarea chiar a dobândit rangul de oraş de la regalitatea maghiară. Dacă acceptăm această din urmă variantă, nu se poate specifica data la care Saschizul a fost ridicat la rang de oraş, în tot cazul cândva după 1389 când, am văzut, că a fost atestat cu rang de villa, adică de sat. Totuşi, la 1419 regele Ungariei recunoştea acest statut printr-un privilegiu regal, fapt deloc neglijabil. În ceea ce priveşte libertăţiile juridice amintite în document, este vorba de jurisdicţie proprie sau, cu alte cuvinte, dreptul judecată (civilă şi penală) şi cel de exprimare a sentinţelor judecătoreşti. Potrivit documentului regal, Saschizul devine for superior de judecată în scaunul omonim şi subordonat, sau instanţă primară. Instanţa secundară era sediul scăunal învecinat de la Sighişoara iar ultima instanţă (a treia) adunarea reprezentativă comună a Celor Şapte Scaune[211].

Potrivit documentului în cauză, aşezarea Saschiz a obţinut dreptul de jurisdicţie proprie (de exprimare a sentinţelor judecătoreşti) cu mult înainte de a deveni oraş şi anume în timpul regelui Ludovic I de Anjou (1340-1382)[212]. Odată cu acest drept, la Saschiz a fost instituit un jude regal şi un sfat (cu atribuţii juridice şi administrative), ceea ce însemna că aşezarea a fost scoasă de sub autoritatea greavilor (nobililor) locali. Nu se poate preciza data la care regele Ludovic a acordat amintitele privilegii şi la care a instituit judele regal şi sfatul; arhivistul şi cercetătorul braşovean Gernot Nussbächer pune acestea în legătură cu vastele reforme administrative din 1366, care au vizat întreaga Transilvanie[213].

Sintetizând toate datele de la începutul sec. al XV-lea, Saschizul se prezintă ca o aşezare cu sta-tut urban (despre caracterul de facto al aşezării nu se poate spune nimic), sediu scăunal şi sediu de ca-pitlu. În fruntea aşezării era un jude regal şi un sfat (format din12 juraţi) care se ocupau de problemele administrative, fiscale (strângerea dărilor) şi, mai ales juridice ale aşezării şi ale scaunului. Nu se poate preciza însă care eau aşezările de sub jurisdicţia scaunului deoarece nu s-au păstrat izvoare medievale iar după 1450 sediul scăunal, am văzut, s-a mutat la Rupea, astfel că informaţiile ulterioare la componenţa scaunului Rupea nu credem să fie concludente pentru scaunul Saschiz din sec. XIV-XV.

Deşi recunoscut de însuşi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ca şi oraş (civitas), Saschizul a decăzut la rang de târg (lat. oppidum) cândva înainte de anul 1450, când este atestat ca atare[214]. Saschizul rămâne târg până în epoca modernă.  Magistratul oraşului Sighişoara, oraş mult mai dezvoltat din punct de vedere economic şi, deci, urbanistic, a reuşit să se impună în regiune şi să înlăture concurenţa „oraşului” Saschiz, la o dată şi în circumstanţe necunoscute. Că este aşa o demonstrează un document din 31 martie 1430, emis de magistratul oraşului Sighişoara pentru greavii din Vânători, Michael şi Ioan, fii lui Simon, care au cumpărat de la reprezentaţa târgului Saschiz (oppidum Kisd) patruzeci de iugăre de pământ şi o casă cu curte în schimbul a 20 (douăzeci) de guldeni-aur[215].

Documentul este important nu doar pentru poziţia Sighişorii faţă de aşezarea vecină şi rivală, Saschiz dar şi pentru că atestă reprezentanţii comunităţii. Etse vorba de Martinus Herbert villicul (un fel de administrator) şi de Nicolaus Junglink juratul, alături de alţi domni juraţi, reprezentanţi ai întregii comunităţi (circumspecti viri Martinus Herbert villicus et Nicolaus Junglik cum aliquot iuratis senioribus de Kisd nomine et in persona iuratorum totisquae communitatis opidi predicte)[216]. Dincolo de atestarea nominală a celor doi, este importantă atestarea instituţiilor locale, în sine. Coroborând datele acestea cu cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că spre mijlocul sec. al XV-lea aparatul administrativ şi juridic al târgului Saschiz era deja constituit. Pe lângă judele regal şi sfatul instituit de regele Ludovic şi confirmat de regele Sigismund, funcţiona şi villicul, ales anual (în litera Andreanum-ului) şi însărcinat cu administraţia bunurilor imobile ale aşezării (hotarul, pădurea, drumul, paza, etc.). Sfatul este atestat încă odată de documentul din 1450 sub forma de domnii juraţi (iuratis senioris).

După pierderea rangului de sediu scăunal în deceniul şase a secolului al XV-lea, autoritatea judelui şi a sfatului s-a restrâns doar la circumscripţia târgului.

La mijlocul secolului al XV-lea Saschizul a găzduit o serie de personalităţi din Transilvania şi Ungaria. Această concluzie se poate trage după o serie de documente ale unor importante personalităţi din Transilvania şi Ungaria medievală, emise la Saschiz. Este vorba despre căpitanul supren Ioan Gereb de Vingard, care emite de aici, la 1459 două diplome, de comiţii secuieşti Oswald de Rozgon şi Ladislau de Losoncz care au ţinut la 1460 o adunare a scaunelor secuieşti Odorhei şi Mureş. Chiar despre regele Matia Corvinul, care în toamna anului 1467 s-a aflat în Transilvania după ce a înabuşit o răscoală a nobilimii şi care pregătea o campanie militară împotriva voievodului moldovenesc Ştefan cel Mare, a emis o diplomă la Saschiz în 4 noiembrie. Trei ani mai târziu, voievodul Transilvaniei Ioan Pongracz a trecut prin Saschiz, unde a emis două diplome la 26 şi 27 octombrie 1470[217]. Deoarece, înafară de una, aceste diplome nu sunt relevante la istoria Saschizului, nu vor fi analizate în cadrul acestei lucrări. Prima dintre diplomele emise de voievodul Ioan Pongracz, cea din 26 octombrie 1470 este importantă pentru Saschiz. Voievodul îi anunţă pe comandanţii militari ai Transilvaniei, aflaţi în subordinea sa, că la rugămintea tuturor cetăţenilor şi locuitorilor târgului Saschiz (petitionem universorum civium et populorum in oppidum Zaazkyzd) a permis ca jumătate din oamenii aşezării, ce pot fi chemaţi la arme în caz de război, să rămână pentru a asigura paza cetăţii şi pentru apărarea lucrurilor şi bunurilor acelora – a tuturor locuitorilor din Saschiz - [218]. Este cea mai veche atestare documentară a cetăţii din Saschiz, deşi există dovezi arheologice (este vorba despre modul de constucţie) care permit datarea construcţiei în secolul al XIV-lea[219]. Voievodul precizează în document şi locaţia ei arătând că cetatea a fost construită deasupra acelui târg (castrum supra idem oppidum constructi)[220]. Este fără echivoc vorba despre cetatea de pe deal şi nu de fortificaţiile bisericii, asupra cărora o să revenim mai jos.

Cât despre cealaltă jumătate a oamenilor ce pot fi mobilizaţi, ei urmau să fie trimişi în rândurile oştirii generale a Transilvaniei.

În afară de aspectele militare din amintitul document se pot trage următoarele concluzii: în a doua jumătate a secolului al XV-lea statutul de târg al aşezării era deja consacrat. Populaţia trebuie să fi fost destul de numeroasă, atâta timp cât din oamenii chemaţi la arme puteau fi formate două cete, una destinată pazei cetăţii, cealaltă destinată rândurilor oştii generale a Transilvaniei.

Tot din a doua jumătate a secolului al XV-lea s-a şi un document relevant la dezvoltarea economică a târgului Saschiz: Statutele breslei blănarilor din 28 decembrie 1479[221]. Dincolo de prevederile care privesc strict organizarea internă a breslei (condiţii de intrare în breslă, obligaţiile meşterilor, ale calfelor, etc.) documentul atestă existenţa unor meseriaşi, organizaţi deja în bresle. Desigur, au existat şi alte ramuri meşteşugăreşti, atestate în secolul al XVI-lea, cum ar fi pantofarii sau fierarii[222], dar hazardul istoriei a făcut ca aceste statute ale blănarilor din 1479 să fie păstrate până în ziua de astăzi.

Aproximativ din aceeaşi perioadă s-a păstrat şi cel mai vechi „recensământ” din Saschiz. Este vorba de o conscripţie fiscală, o listă a plătitorilor de dări, din anul 1488. Această listă înregistrează 209 gospodari (germ. Wirte), 7 locuitori fără proprietăţi imobile (germ. Sedler, denumiţi în lat. incolae), 8 păstori, 2 mori şi un magsitru al şcolii[223]. Acest document deosebit de valoros ne permite să reconstituim situaţia demografică şi chiar stagiul de dezvoltare a aşezării, la sfârşitul sec. al XV-lea.

Trebuie subliniat de la bun început că aceste „recensăminte” din sec. al XV-lea consemnau doar capii de familie. Socotiţi toţi la un loc, Saschizul avea în total 225 de capi de familie. În baza acestei date se poate reconstitui, în termeni ideali, numărul de locuitori ai aşezării. La sfârşitul evului mediu o familie avea în medie 5 membrii. Înmulţind această cifră cu numărul de capi de familie 225, dă o sumă ideală de 1125 de locuitori, cifră deloc neglijabilă pentru sfârşitul secolului al XV-lea.

Din enumerarea de mai sus se pot distinge trei categorii de oameni: gospodarii, locuitorii fără proprietăţi imobile şi păstorii. Magistrul şcolii nu poate fi considerat ca şi categorie deoarece este doar unul. Cele trei categorii sunt enumerate separat deoarece aveau obligaţii fiscale diferite. În evul mediu nu exista o impozitare unică ci, fiecare categorie era impusă la plata taxelor în funcţie de averea pe care o deţinea. Astfel, gospodarii trebuiau să plătească un cuantum mai mare decât ceilalţi locuitori, deoarece erau posesori de bunuri imobile (casa, curtea, pământul, livada, via, etc.). Locuitorii fără bunuri imobile plăteau un cuantum mai scăzut, sau, cu alte cuvinte o dare specială. La fel şi păstorii, care puteau fi români, unguri sau ţigani, veniţi de aiurea. Documentul nu vorbeşte despre etnia sau (dacă a fost cazul) de provenienţa păstorilor. În această perioadă, ca dealtfel până în epoca modernă) majoritatea locuitorilor Saschizului au fost saşi deoarece celelalte populaţii din Transilvania (români, secui, unguri, ţigani) nu puteau, în niciun chip, dobândi „dreptul de cetăţenie”. Cu alte cuvinte, pentru români, unguri sau ţigani nu exista posibilitatea dobândirii de bunuri imobile (case, curţi, pământuri) pe pământul crăiesc locuit de saşi, acest drept fiind rezervat exclusiv saşilor, încă din secolul al XIII-lea, prinprivilegiul regelui Annderi al II-lea. Acest drept a fost în vigoare până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cînd împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) a emis Edictul de concivilitate, care acorda românilor şi ungurilor dreptul de a dobândi bunuri imobile pe pământul crăiesc locuit de saşi, dizolvând astfel spaţiul cvasi-ermetic al saşilor din Transilvania.

Documentul din 1488, coroborat cu celelalte date expuse mai sus, prmite şi o „radiografie”  economică a aşezării, la sfârşitul evului mediu. Cei 209 gospodari atestaţi erau în cea mai mare parte agricultori. Dovadă în acest sens sunt cele două mori atestate de acelaşi document, mori destinate măcinării cerealelor obţinute de pe hotarul satului. Dacă la 1389 este atestată doar o moară, o sută de ani mai târziu sunt atestate două (a doua a fost construită în acest interval), fapt ce arată că o moară nu făcea faţă nevoii locuitorilor. O parte dintre gospodari erau însă şi meşteşugari, fapt atestat de existanţa breslelor în secolele XV-XVI (post 1479). Pe lângă agricultură şi meşteşuguri, aşezarea trebuie să fi avut şi mai multe turme de animale, fapt ce reiese din atestarea de către document a celor opt păstori.

Ultimul, dar nu cel din urmă, este magistrul şcolii (am zice astăzi învăţătorul) a cărei prezenţă atestă (la 1488!) existenţa unei şcoli, amplasate în arealul bisericii parohiale (în evul mediu şcolile erau astfel amplasate). Prezenţa unei şcoli la o dată atât de timpurie nu trebuie să ne mire. Am evocat mai sus faptul că deja la începutul secolului al XIV-lea Saschizul era sediu capitular (protopopiat catolic) pe lângă care trebuie să fi funcţionat deja o şcoală (putem găsi analogii în acest sens la Braşov, la Sibiu ş.a.m.d.). În tot cazul, la 1429 la universitatea din Viena a fost înscris un Petrus de Kysd, care trebuie să îşi fi dobândit primele noţiuni de scris şi citit în localitatea natală[224].

 Potrivit datelor din acest recensământ, Saschizul era, ca mărime şi dezvoltare a doua localitate, după Sighişoara (care avea 600 de gospodari) din scaunul omonim[225].

Într-o asemenea perioadă de prosperitate a început construcţia bisericii închinată sfântului rege Ştefan (cel care i-a încreştinat pe maghiari), care poate fi văzută şi admirată şi în ziua de astăzi. Desigur, pe locul actualei biserici a existat o biserică mai veche, construită cel târziu din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în stil romanic, care a fost sediul Capitlului Saschiz, atestat la 1309. Se pare că bazilica romanică a suferit unele modificări gotice, din care s-au păstrat unele elemente de piatră încastrate în zidurile bisericii actuale. Dar nici despre această biserică nu se mai poate spune astăzi aproape nimica deoarece a fost demolat iar pe locul ei a început la 1493 construcţia bisericii actuale[226].

La 23 iunie 1493, voievodul Transilvaniei Bartolomeu Dragfy, aflat la Rupea, îşi dă acordul pentru cosntrucţia bisericii închinate sfântului rege Ştefan. Voievodul arată că iniţiativa construcţiei noii biserici din mijlocul târgului, a aparţinut comunităţii: vos ecclesiam in honore ipsius Sanctissimi Regis in medio ipsius opidi fundare et construere proposuissetis. De asemenea permite reprezenanţilor comunităţii să îi aresteze pe toţi cei ce se vor opune construcţiei bisericii şi să le confişte bunurile, pentru a le folosi apoi la construcţie[227]. Biserica urma să fie construită a sua fundamento (din fundaţie).

Mai mult, în acceaşi zi, tot din Rupea, voievodul emite încă o diplomă prin intermediul căreia îi scuteşte pe locuitorii târgului Saschiz (oppidum Zaazkyzdy vocatum) de găzduirea oştilor strânse împotriva turcilor (contra Turcos), pe toată durata construcţiei noii biserici[228]. Voievodul nu uită să menţioneze că cetăţenii Saschizului au început construcţia bisericii cu acordul său (ipsi cives in eodem oppido ex nostro consensu et annuencia ecclesiam in honore beati Regis Stephani, de Nouo fundare et edificare vellent et niterentur)[229].

Construcţia bisericii a durat între 1493 şi 1525[230]. Constructorii nu s-au bucurat doar de bunăvoinţa voievodului Transilvaniei ci şi de ajutor bănesc din partea reprezentanşei Celor Şapte Scaune[231]. Astfel la 1494 au obţinut 50 (cincizeci) de guldeni-aur, la 1506 12 guldeni-aur, la 1507 16 guldeni.aur, la 1521 16 (şaisprezece) guldeni-aur şi la 1525 încă 15 (cincisprezece) guldeni-aur. De asemenea, pe lângă ajutoarele băneşti, în această perioadă (1503-1508), scutirea târgului de încartiruire a oştilor destinate luptelor cu turcii a fost reînoită iar biserica în sine primeşte scutiri (totale sau parţiale ) de dijme[232]. Locuitorii din Saschiz au beneficiat deci atât de ajutorul Celor Şapte Scaune, cât şi de cel al autorităţilor Transilvaniei (voievodul) dar şi de cel al bisericii catolice. Astfel de ajutoare erau obişnuite în epocă pentru toate comunităţiile care îşi renovau sau reconstruiau bisericile.

Odată cu biserica s-au construit, la sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul celui următor, elemente de fortificaţie. Este vorba despre gangul de apărare din piatră, cu găuri de tragere amplasat pe bolte, deasupra zidurilor bisericii, vizibil şi astăzi şi despre zidul ce înconjura biserica, demantelat la o dată necunoscută. Urme din acest zid se pot vedea încastrate în pereţii clădirii amplasate în sud-vestul bisericii, constuită în secolul al XIX-lea şi care a servit ca şcoală până la 1911, după care a devenit sală de evenimente. Urme din fostul zid de apărare au fost descoperite şi cu ocazia unor săpături arheologice pe latura nordică a bisericii[233].

Turnul-clopotniţă datează, după modul de construcţie, din secolul al XIV-lea. Dimensiunile neobişnuit de mari ale turnului (latura are 11,6 m. iar diametrul grosimii, la bază, 3 m.!)[234], indică faptul că la origine, în secolul al XIV-lea a fost un turn-locuinţă. A fost probabil locuinţa fortificată a greavului Wernherus şi a familiei sale, atestate în secolul al XIV-lea. Analogii de turnuri-locuinţă din aceeaşi perioadă se por găsi în multe aşezări ale saşilor din Transilvania (Viscri, Aţel, Hoghilag ş.a.m.d.).

La sfârşitul secolului al XV-lea, turnul a fost cuprins în noua centură de apărare a bisericii.

Ultimele două nivele ale turnului au fost adăugate, după pilda Turnului cu Ceas din Sighişoara, post 1678. Tot atuncea a fost construit pe turn un acoperiş baroc, care a ars în repetate rânduri în decursul secolului al XVIII-lea[235]. Forma actuală a acoperişului datează din 1832, după cum se poate citi.

După 1525, aşezarea avea două puncte fortificate: biserica şi cetatea, ce confereau siguranţă vieţii şi avutului celor peste o mie de locuitori.

În perioada în care saşii din Saschiz terminau lucrările la noua biserică, regatul Ungariei, sub a cărei autoritate se afla Transilvania de mai bine de jumătate de mileniu, a fost confruntat cu una dintre cele mai grave crize politice şi militare, care în cele din urmă a dus la desfiinţarea sa. Confruntările cu turcii otomani au început de fapt la sfârşitul secolului al XIV-lea,în timpul regelui Sigismund de Luxemburg. De-a lungul secolului al XV-lea, personalităţi de talia voievozilor Iancu de Hunedoara sau Ştefan Bathory sau a regelui Matia Corvinul au reuşit să menţină granişa dintre regatul Sf. Ştefan şi Imperiul Otoman, aflat în plină expansiune, pe lina Dunării. La începutul secolului al XVI-lea Imperiul Otoman era la apogeul puterii sale, dispunând de resurse umane şi materiale aproape nelimitate. Sub conducerea unor sultani de talia lui Selim I sau Suleiman Magnificul, au supus ţările islamice rivale din orient (Siria, Egiptul) şi au reluat energic lupta în Europa Centrală. Primul punct cucerit a fost Belgradul, în anul 1521. Următorul asalt general asupra Ungariei a avut loc la 1526 şi s-a terminat cu bătălia de la Mohacs, în care forţele regatului au fost înfrânte zdrobitor iar regele Ludovic al II-lea a murit pe câmpul de luptă. După această bătalie a început în Ungaria o situaţie confuză, de instabilitate şi insecuritate, tipică pentru perioadele de război civil. Cea mai mare parte a nobilimii l-au încoronat ca rege pe voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya, având şi concursul sultanului. Magnaţii l-au sprijinit pe arhiducele Ferdinand de Habsburg (fratele împăratului romano-german Carol al V-lea), care avea drepturi asupra Ungariei în urma unor complicate alianţe matrimoniale. Rezultatul a fost un război civil care a răvăşit întreg regatul şi care s-a terminat cu intervenţia sultanului. Turcii au ocupat partea centrală a Ungarieişi capitala acesteia Buda, unde au aşezat un paşă. Autoritatea regală s-a mutat în Transilvania iar Ungaria Superioară a rămas sub autoritatea lui Ferdinand şi a susţinătorilor Habsburgilor. Regatul nu a putut fi menţinut, datorită nerecunoaşterii de către celelalte regate europene a lui Ioan Zapolya şi a fiului său, Ioan Sigismund. După 1571, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană iar Ungaria a rmas împărţită până în secolul al XIX-lea, în timpul Dualismului (1865).

În aceste vremuri tulburi, de ridicări la oaste şi lupte, locuitorii din Saschiz au fost scutiţi în repetate rânduri de mersul la oaste[236], situaţia provizorie din timpul construcţiei bisericii permanentizându-se. Cele două fortificaţii ale aşezării (biserica şi cetatea) fiind în asemenea vremuri de restrişte deosebit de utile.

Criza nu s-a manifestat doar în plan politic şi militar ci şi în plan spiritual. Reforma lui Martin Luther a început să câştige din ce în ce mai mult adepţi şi să se răspândească pe largi arii europene. După o tentativă eşuată pe la 1520, după 1540 Reforma religioasă a fost adoptată de locuitorii Transilvaniei în varianta ei calvină (răspândită mai ales în rândurile ungurilor) şi luterană (adoptată mai ales de către saşi). La 1557 autoritatea centrală a Transilvaniei reconoscut saşilor, oficial, cultul reformat în varianta luteană. Cam în aceeaşi perioadă trebuie să fi adoptat şi saşii din Saschiz Reforma (nu se cunosc date în acest sens), în timpul preotului Egidius Hermann[237]

Din plină epocă de război civil ni s-a păstrat încă un „recensământ”, care ne permite să vedem „situaţia populaţiei”. Este vorba de fapt tot despre o conscripţie fiscală (listă a plătitorilor de taxe) elaborată în anul 1532, care se numeşte Zählung de Wirte im Sachsenland, adică Numărătoarea gospodarilor de pe pământul săsesc[238]. Acest document nu este la fel de bogat în informaţii şi consemnează, aşa cum anunţă şi titlul, doar gospodarii din aşezările săseşti din Transilvania. În Saschiz (Kyszd) din scaunul Sighişoara (yn Schesberger stul sic!) sunt consemnaţi 180 de gospodari sau prorpietari de case (vy fyl heyser aber vyrt seyn)[239]. La o primă confruntare a acestei cifre cu datele de la 1488 (209 gospodari) se poate constata o scădere a numărului populaţiei, probabil ca urmare a stării de război, care la data întocmirii recensământului (1532) dura deja de şase ani. Desigur că pe lângă gospodari mai erau locuitorii fără proprietîţi imobile şi păstorii, care puteau fi alogeni, dar aceştia nu sunt atestaţi în acest document. La 1532 s-a făcut doar starea proprietarilor de bunuri imobile (gospodari) deoarece fiecare categorie de oameni era, aşa cum s-a arătat mai sus, impozitată altfel, în funcţie de avere.

Înmulţind cifra de 180 (o sutăoptzeci) de gospodari cu media de cinci membri pe famile, dă numărul ideal de 900 (nouăsute) de locuitori. La aceştia se mai adăugau cei fără proprietăţi imobile (Sedleri sau incolae), tot ca cifră ideală, încă 100 (o sută). Deci în total aşezarea ar fi putut avea circa 1000 (una mie) de locuitori. Se poate constata o scădere a populaţiei, dar nu una drastică.

Îndeletnicirile principale au rămas agricultura şi creşterea animalelor dar se poate vorbi şi de o dezvolatre a meşteşugurilor de vreme ce în această perioadă sunt atestate, pe lângă bresla cojocarilor (atestaă la 1479), breslele pantofarilor (la 1508)  şi cea a fierarilor (la 1535)[240]. La începutul secolului al XVII-lea sunt atestate încă două bresle: cea a dogarilor (1614)[241] şi a olarilor (în prima jumătate a secolului al XVII-lea)[242]. Chiar dacă cele două bresle sunt atestate în secolul al XVII-lea, ele trebuie să fi existat cel puţin în secolul anterior, dacă nu cumva deja în a doua jumătate a sec. XV.

Meseriaşii din Saschiz prelucrau pieile, deci aşezarea trebuie să fi avut turme de animale de la care să provină pieile (desigur, meşterii breslaşi puteau achiziţiona piei de animale şi de la alte aşezări). Activitatea dogarilor este o atestare indirectă a cultivării viţei de vie (butoaiele fiind necesare pentru păstrarea mustului şi a vinului). Pantofarii şi fierarii asigurau necesarul de încălţăminte, obiecte şi arme de fier. Ca şi în cazul altor aşezări, surplusul de marfă (care de obicei reprezenta majoritatea acesteia) era vândut en-gross sau en-detail în alte aşezări sau chiar în alte ţări (este cunoscut comerţul intens al Moldovei şi al Ţării Româneşti cu oraşele săseşti din sudul şi estul Transilvaniei). Olarii, care în epocă făceau şi cărămizi, asigurau material de construcţie şi vasele pentru uzul zilnic[243].

Imaginea de ansamblu a aşezării este una de bunăstare şi evoluţie. Saschizul beneficia de mori, de o cetate de refugiu, de o biserică nouă cu fortificaţii în jurul căreia funcţiona o şcoală şi chiar de un spital, atestat documentar la 1570[244]. Trebuie specificat faptul că spitalele medievale erau întrucâtva diferite de cele din ziua de astăzi: ele erau mai degrabă nişte aziluri pentru cei săraci, bătrâni sau bolnavi. Celor găzduiţi li se oferea hrană şi adăpost iar celor bolnavi tratamente rudimentare (ceaiuri, comprese, bandaje).

În epocă exista chiar şi un fel de „serviciu” de întrajutorare a celor afectaţi de incendii, care nu erau deloc rare, casele fiind construite în principal din bârne de lemn (casele de cărămidă, aşa cum pot fi ele văzute astăzi, au început să fie construite târziu, abia în secolul al XVIII-lea, de unde şi elemente baroc, precum frontoanele de faţadă cu luminatoare, decoraţiuni etc.). La 1543, 1545 şi 1546 reprezenaţa Celor Şapte Scaune a hotărât scutire de taxe totală sau acordarea de ajutoare băneşti celor afectaţi de incendiu[245].

Voievodul Transilvaniei Christofor Bathory (principele titular, Ştefan Bathory fusese ales rege al Poloniei) a acordat în 1577 târgului Saschiz (atestat ca atare în toate docuemntele păstrate din secolul al XVI-lea – oppidum Zaazkyzd), dreptul de a ţine iarmaroc (germ. Jahrmarkt – târg anual) în prima luni după Înalţarea la Ceruri şi încă două zile următoare[246]. Saschizul a primit astfel, desigur ca urmare a dezvoltării economice (mai ales a breslelor), dreptul de a ţine un târg anual de trei zile.

Cu obţinerea acestui drept, târgul Saschiz a atins dezvoltarea economică maximală, acuma la începutul epocii moderne timpurii[247].

După 1556 otomanii, prin intermediul domnilor Ţărilor Române şi a paşalelor din Ungaria Centrală aflată sub stăpânire otomană, au reuşit să înlăture stăpânirea habsburgică din Transilvania pentru aproape o jumătate de secol. Astfel, a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost o perioadă de pace şi prosperitate, dovedită ca atare de cronicarii epocii şi de călătorii străini care au vizitat Transilvania. Sfârşitul secolului al XVI-lea urma să aducă o perioadă de război şi de instabilitate datorită conflictului dintre Habsburgi şi Imperiul Otoman, iscat în 1593. Războiul dintre cele două mari puteri a durat între 1593 şi 1606, şi a fost denumit Războiul de 13 ani sau Războiul cel Lung. În această perioadă în care se înscriu şi faptele semi-legendare ale lui Mihai Vodă din Ţara Românească.

Teritoriul Transilvaniei (cu unele excepţii locale) a fost afectat de război doar în perioada 1599-1606, deci după bătălia de la Şelimbăr până la încheierea Păcii de la Zsitvatorok în 1606. Evenimentele care au afectat direct Transilvania au fost: ocuparea Ţării de către Mihai Vodă în toamna lui 1599, răscoala nobililor conduşi de Istvan Csaki şi alungarea lui Mihai Vodă în urma înfrângeri de la Mirăslău în toamna lui 1600. Întoarcerea lui Mihai Vodă cu ajutorul oştii habsburgice conduse de George Basta în 1601, culminată cu o formidabilă răsturnare de situaţie prin uciderea lui Mihai Viteazul de către oamenii lui Basta în august 1601. Alternanţa la putere, în perioada 1601-1605, a lui George Basta (ca reprezentant al Habsburgilor) cu Sigismund Bathory şi apoi, succesiv cu Moise Secuiul şi Ştefan Bocskay, sprijiniţi de Poarta Otomană. Această perioadă a fost una de recrutări abuzive, manevre militare, încartiuruiri bătălii şi tot cortegiul de nenorociri adus de acestea: jafuri, abuzuri, ucideri, violuri şi spaimă generală. Toate acestea sunt descrise copios şi cu lux de amănunt de către cronicarii epocii[248]. Nici Saschizul nu a fost ocolit de aceste necazuri, cronica sighişoreană a lui Gerog Krauss semnalând o astfel de încartiruire abuzivă la 1604. Un detaşament al oştii habsburgice a lui G. Basta, comandat de Franciscus Hoersel a fost încartiruit la Saschiz vreme de opt luni, făcându-le o pagubă de 38, 561 guldeni-aur[249]. Acesta a fost doar un episod pe care prosperul târg Saschiz şi locuitorii săi au trebuit să îlîndure în vremurile de restrişte.

 

2. Cloaşterf

2.1. Considerente generale, numele localităţii

Cloaşterful este situat la 7 km în sud-estul comunei Saschiz, la o distanţă de 1 km de şoseaua naţională care leagă Sighişoara de Braşov[250]. Deşi numele se aseamănă, din punct de vedere fonetic, cu substantivul german Kloster (= mănăstire din lat. claustrum) el are altă rădăcină şi anume germanul Klosdorf, o coruptelă de la Nikolausdorf, adică satul lui  Sf. Nicolae protectorul aşezării, cum reiese dealtminteri şi din denumirea maghiară (Miklostelke) şi latină (Villa Nicolai) a localităţii.

Iniţial, în evul medium Cloaşterful a aparţinut, alături de Meşendorf şi de Criţ, de abaţia cisterciană de la Cârţa (din Ţara Făgăraşului)[251]. La 1474 regele Ungariei Matia Corvinul a dizolvat domeniul abaţiei şi l-a dăruit prepoziturii saşilor din Sibiu. De pe la 1500 aşezarea a intrat în componenţa scaunului Sighişoara[252], sub a cărei autoritate a rămas, cu foarte scurte întreruperi, până în epoca modernă.

2.2. Cloaşterful în evul mediu.

Începuturile aşezării Cloaşterf se leagă de prezenţa Ordninului Cistercian în Transilvania.

Ordinul Cistercian a luat fiinţă în Franţa, la Cîteaux, în a doua jumătate a secolului XI[253], membrii lui urmând regula monahală benedictină: izolare de lume, sărăcie, castitate, umilinţă, simplitate şi hărnicie (membrii Ordinului trebuiau să muncească şapte ore pe zi!)[254].

Ordinul s-a răspândit în întreg spaţiul latin (= romano-catolic) al Europei, fiind notorie activitatea lui colonizatoare din spaţiul germanic (mai ales în zona Ţărilor de Jos) şi în Europa răsăriteană (Polonia şi Ungaria). Aşezămintele monahale cisterciene se întemeiau cu precădere în zone sălbatice şi nepopulate. Acolo unde luau naştere astfel de abaţii, aveau loc, sub îndrumarea şi cu ajutorul Fraţilor cistercieni, defrişări masive de pădure şi asanări de mlaştini şi turbării pentru obţinerea de pământ arabil şi de loc pentru aşezări. De asemenea, una dintre activităţile principale ale Ordinului cistercian a fost colonizarea noilor spaţii, obţinute cu atâta trudă de la Natură[255].

Pentru toate aceste calităţi, Fraţii cistercieni au fost chemaţi în a doua jumătate a sec. al XII-lea, de regii arpadieni ai Ungariei, în părţile răsăritene ale stăpânirii lor, adică în Banat şi Transilvania, unde populaţia nu era prea densă şi unde existau regiuni enorme dominate de păduri şi mlaştini. Cistercienii au întemeiat deja la 1179 abaţia de la Igriş, în dieceza Cenad (din Banat) iar la începutul secolului al XIII-lea abaţia de la Cârţa din Ţara Făgăraţului şi mănăstirea de maici de pe teritoriul actual al centrului oraşului Braşov[256], ambele sub autoritatea arhiepiscopului de Esztergom (Strigoniu). Fără a insista asupra evoluţiei celor trei aşezăminte şi mai ales a abaţiei de la Cârţa din Ţara Făgăraşului[257], amintim doar pe scurt faptul că de la întemeiere şi până în secolul al XV-lea cele trei aşezăminte monahale au primit de la regii Ungariei diferite danii de sate şi moşii, care au constituit adevărate domenii mănăstireşti.

După cum arătam mai sus, în secolele XIV-XV satul Cloaşterf era parte integrantă a domeniului abaţiei cisterciene de la Cârţa şi, alături de Meşendorf şi Criţ, formau o adevărată insulă a Ordinului din Ţara Făgăraşului.

Aşezarea pare să fi fost întemeiată pe la începutul secolului al XIV-lea, atâta timp cât la 1289 întreaga zonă este atestată sub numele de Papteluke, nume care arată clar că la acea dată era vorba doar despre o moşie a cărui stătpân era un membru al clerului[258] (adică abatele de la Cârţa).

Potrivit tradiţiei, o seamă de slujitori de pe un domeniu al abaţiei de la Cârţa, au întemeiat aşezarea la hotarul Saschizului[259]. Această tradiţie este verosimilă, iar întemeierea Cloaşterfului pare să fi avut loc cu acordul Ordinului.

Aşezarea este atestată pentru prima dată într-un document de la 1322. Documentul arată că locuitorii aşezătilor Cruz, Messendorf şi villa Nicholai, plini de spirit rebel, s-au revoltat împotriva Fraţilor cistercieni, stăpânii lor. Regele Carol Robert de Anjou le-a confirmat cistercienilor, prin acest document, vechile lor posesiuni din tot sudul Transilvaniei[260].

Următorul document care atestă  Cloaşterful datează de la 1353. La acea dată Marsilius, abatele cistercian de la Cârţa, l-a sprijinit pe Cunradus în ocuparea demnităţii de preot în villa Nicolai, împotriva lui Johannes, candidatul decanului de Saschiz, Petrus. Pentru recunoaşterea situaţiei, abatele cistercian se adresează însăşi episcopului Transilvaniei de la Alba Iulia[261]. Din acest document reiese că, din punct de vedere al administraţiei ecleziastice, Cloaşterful aparţinea, cum este şi firesc, de abaţia de la Cârţa[262] dar că asupra lui ridica pretenţii decanul din Saschiz. Medierea situaţiei de către episcopul Transilvaniei demonstrează că acesta încerca să îşi extindă autoritatea asupra unor parohii care aparţineau de dieceza de Esztergom (Strigoniu).

Din acelaşi document mai reiese un amănunt important, chiar dacă nu este menţionat explicit: existenţa unei biserici catolice cu hramul Sf. Nicolae, de bună seamă sfântul protector al aşezării. Atestarea indubitabilă a unui pleban este şi atestarea indirecta dar sigură a unei biserici în aşezare. Din păcate nu se poate stabili niciun amănunt despre această biserică, pe locul căreia s-a construit în anii 20 ai secolului XVI biserica Sf. Nicolae, care s-a păstrat până astăzi.[263]

Un document emis trei ani mai târziu (1356) de voievodul Transilvaniei Andreas, îi atestă pentru prima dată pe locuitorii Cloaşterfului. Aceştia, alături germanii din Saschiz, Archita şi Roadeş, au fost copărtaşi la distrugerea caselor greavului Jacob, fiul lui Gebul din Vânători[264]. Evenimentul în sine şi intervenţia greavului păgubit la voievodul Transilvaniei a fost prezentată mai sus, la istoria medievală a Saschizului (vezi supra!). Documentul ne interesează aici doar pentru atestarea populaţiei săseşti din Cloaşterf: Saxones [...] in tribus villis abbatis de Keerch, videlicet Kereztur, Mesche et Zenthmiclosteleke.

Pentru următoarele şase decenii de la acest eveniment nu s-au păstrat documente în baza cărora să poată fi reconstituită istoria medievală a Cloaşterfului. Următoarele trei documente păstrate datează din anul 1418[265].

În acel an, în 4 aprilie regele Ungariei Sigismund de Luxemburg a confirmat de la Konstantz, drepturile şi libertăţile abaţiei de la Cârţa, precum şi dreptul de patronaj asupra aşezărilor de pe domeniul abaţiei, printre care se număra şi Cloaşterf[266]. Cu alte cuvinte, regele confirma abatelui cistercian, printre altele, dreptul de a numi preoţi în aşezările aflate sub autoritatea sa.

Câteva zile mai târziu, la 9 aprilie, regele emite un ordin către decanul saşilor din Sibiu şi către judele regal al Sibiului prin care le porunceşte să intervină pentru ca locuitorii din Criţ, Cloaşterf şi Meşendorf să îşi plătească dările şi să îşi îndeplinească îndatoririle faţă de stăpânii lor de la Cârţa. Regele arată că populi et iobagiones praedicti monasterii in possessionibus eiusdem Crucz, Clostorff et Meschendorff, (oamenii şi slujitorii sus-menţionatei mănăstiri [de la Cârţa], din posesiunile aceleia Criţ, Cloaşterf şi Meşendorf), contrar obligaţiilor avute faţă de mănăstire, contrar lui Dumnezeu şi a Dreptăţii, nu şi-au plătit taxele şi nu şi-au îndeplinit obligaţiile în ultimii cinci ani. De aceea porunceşte autorităţilor săseşti din Sibiu, laice şi ecleziastice, să intervină pentru ca cei din aşezările menţionate să îşi îndeplinească îndatoririle[267].

Documentul este deosebit de interesant: pe de-o parte arată clar că locuitorii celor trei aşezări erau supuşi şi slujitori (populi et iobagiones) ai cistercienilor, pe de altă parte regele intervine la autorităţile laice şi ecleziastice săseşti din Sibiu pentru a-i face pe aceştia să îşi îndeplinească îndatoririle.

Din această situaţie reiese că saşii din Cloaştef, Criţ şi Meşendorf nu mai vroiau să recunoască autoritatea abatelui cistercian de la Cârţa şi au căutat oblăduire la autorităţile săseşti din Sibiu, considerându-se astfel liberi, la fel ca ceilalţi saşi din Cele Şapte Scaune.

Faptul că regele a apelat la autorităţile sibiene pentru a media situaţia arată că acestea aveau autoritate asupra celor în cauză, însă ele nu puteau trece peste autoritatea regală, dovadă în acest sens fiind faptul că saşii din cele trei aşezări au rămas în continuare sub autoritatea cistercienilor până în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Acelaşi document atestă aşezarea pentru prima dată cu numele ei german: Closdorff[268].

Un al treilea document din acelaşi an atestă unele abuzuri ale castelanului de Tălmaci asupra celor trei aşezări de pe domeniul abaţiei cisterciene. Regele îi ordonă voievodului Transilvaniei Nicolae, să protejeze cele trei aşezări de abuzurile castelanului de Tălmaci[269]. Conflictul s-a stins definitiv abia la 1427 când Lorand Lepes, vicevoievodul Transilvaniei, a emis un document prin care confirma că regele Sigismund a scutit cele trei aşezări de orice obligaţii faţă de castelanul de Tălmaci[270]

Însă nu doar castelanul de Tălmaciu a comis abuzuri asupra saşilor din Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf ci chiar şi stăpânii lor de drept, cistercienii de la Cârţa. Acest lucru reiese dintr-un document emis de regele Sigismund la Vişegrad în 1 mai 1419. Prin acest document regele îi interzicea abatelui de la Cârţa să îi împovăreze pe populi şi hospites din cele trei aşezări cu dări şi obligaţii nedrepte[271].

Douăzeci de ani mai târziu disensiunile dintre supuşi şi stăpâni s-au materializat într-un proces intentat de saşii din cele trei aşezări împotriva abatelui de la Cârţa, Johannes de Bornequel[272].

Obiectul conflictului a fost, din nou, impunerea la dări nedrepte a locuitorilor celor trei aşezări. Aceştia din urmă au apelat la notarul public Lorenz Michelis, la capelanul Nicolae de Copşa Mare şi Johann Greb (greavul) de Criţ[273].

În urma certurilor şi neînţelegerilor tot mai dese dintre saşii din Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf pe de-o parte şi abatele de la Cârţa pe de altă parte au dus, într-o primă fază, la încorporarea parţială a celor trei aşezări în scaunul Sighişoara. Acest lucru reiese dintr-o plângere a arhidiaconului de Târnave, Nicolae, adresată magistratului (sfatului orăşenesc) Sibian potrivit căreia cele trei sate nu şi-au plătit o taxă regală extraordinară în valoare de 40 de dinari[274]. Din document[275] reiese că la acea dată Sibiul avea o oarecare autoritate asupra saşilor din cele trei aşezări, manifestată desigur prin intermediul scaunului Sighişoara, de pe la începutul secolului al XV-lea.

În sfârşit, la 1474, aşa cum arătam la începutul acestui subcapitol, regele Matia Corvinul a desfiinţat domeniul abaţiei cisterciene de la Cârţa[276], eliberând astfel Cloaşterful şi celelalte două aşezări de autoritatea cisterciană. Cele trei sate au devenit domeniu feudal al Sibiului, fiind încorporate în aşa-zisa posesiune a Celor Şapte Juzi, dependentă direct de autorităţile săseşti de la Sibiu[277].

Autorităţile sibiene au ordonat la 1488 întocmirea unui recensământ[278], care este o adevărată radiografie a Celor Şapte Scaune din secolul XV. În acest recensământ se poate vedea pentru prima dată situaţia demografică şi economică concretă a Cloaşterfului: la 1488 Cloaşterful avea 46 de gospodari, fiind cea mai mică dintre aşezările Scaunului de Sus al Sighişorii (Criţ avea 60 de gospodari şi Meşendorf 58). Reiese limpede că recensământul a înregistrat doar capetele de familie, cu cetăţenie deplină, adică pe cei care aveau proprietăţi imobile.

Din această informaţie se poate calcula (aproximativ) şi numărul populaţiei Cloaşterfului la 1488: o familie avea, în medie, 5 membrii (raportul fiind aşadar de 1 la 5) astfel, raportându-ne la cei 46 de gospodari atestaţi, putem conchide că Cloaşterful avea o populaţie ce circa 230 de lociutori. La aceştia se adăugau şi doi păstori cu familiile lor.

Acelaşi recensământ atestă la 1488 în sat o moară şi o şcoală[279], amplasată, desigur lângă vechea biserică Sf. Nicolae.

Prezenţa morii şi a păstorilor arată că saşii din Cloaşterf practicau în principal agricultura (culturi de cereale), vitele ţinute pe lângă casă fiind lăsate în grija celor doi păstori.

Aşezarea nu numai că era mică, dar era şi săracă, după cum reiese din registrele de impozit de la începutul secolului al XVI-lea. În perioada 1504-1508 Cloaşterful a plătit anual doar jumătate din sumele plătite de celelalte două aşezări din Scaunul de Sus al Sighişorii, fiind uneori scutit de tot de plata dărilor[280].

Numărul populaţiei din Cloaşterf a involuat, într-un recensământ de la 1532 sunt atestaţi la Cloaşterf abia 32 de gospodari[281], deci cca. 160 de oameni.

În ciuda numărului redus de populaţie şi a posibilităţilor financiare modeste, locuitorii Cloaşterfului au început în deceniul al doilea al secolului al XVI-lea construcţia bisericii şi a fortificaţiilor din jurul ei. Desigur, construcţia costisitoarei structuri nu a putut fi susţinută din mijloace proprii. Astfel, începând cu anul 1521 autorităţile sibiene au început să acorde subsidii pentru construcţia bisericii şi a fortificaţiilor din jurul ei[282].

Lucrările de construcţie au durat trei-patru ani, la 1524, potrivit unei inscripţii de pe peretele de est al corului, contrucţia a fost terminată[283].

1524 hec structura finita est per me, mum. Stephanu Ungar Schesebur (sic!), [La 1524 această clădire a fost terminată de mine, zidarul Stephan Ungar din Sighişoara] notează lapidar inscripţia. Acest meşter zidar a construit şi alte biserici fortificate în aceeaşi manieră, respectând un curent arhitectonic răspândit în sudul Transilvaniei, un gotic târziu cu particularitîţi locale. Biserica din Cloaşterf are vădite asemănări cu cea de la Saschiz, caracteristic fiind coridorul de apărare de pe structura bisericii, sprijinit pe arcade şi stâlpi, amplasaţi în exteriorul bisericii, stâlpi care au şi rol de contraforturi.

La 1526 autorităţile sibiene au acordat subsidii pentru terminarea fortificaţiilor şi pentru dotarea lor cu două bombarde şi o puşcă de mână[284].

După vreo 20 de ani de la terminarea lucrărilor la biserică şi la fortificaţiile din jurul ei, în 1549 un incendiu cumplit a devastat micuţa aşezare, astfel că autorităţile sibiene i-au scutit pe locuitori, din nou, de plata dărilor[285].

Din secolul al XVI-lea mai există doar două informaţii: una despre un proces de hotar între cei din Cloaşterf şi cei din Criţ, la 1567-1568 şi cealaltă despre intenţia principelui Sigismund Bathory de a acorda fostele posesiuni ale cistercienilor de la Cârţa, fratelui său Balthazar Bathory. Împotriva acestei intenţii au protestat vehement autorităţile săseşti din Sibiu şi din Cele Şapte Scaune, protest care l-a făcut pe principe să se răzgândească, Cloaşterful şi celelalte aşezări din zonă rămânând sub autoritate săsească[286].

 

3. Mihai Viteazu

3.1. Considerente generale, numele localităţii

Satul este aşezat la 7 km în sud-estul localităţii Saschiz, pe drumul naţional ce leagă Sighişoara de Braşov, pe malul stâng al Târnavei Mari[287].

Numele istoric al localităţii este în germană Zultendorf, în maghiară Zoltán, în latină Sultanus, chiar şi în româna veche localitatea era denumită Zoltan.

În evul mediu domeniul, apoi aşezarea Zoltan reprezenta o enclavă a comitatului Alba, între hotarele scaunului Sighişoara (cu care se învecina pe trei laturi) şi hotarele satelor Cloaşterf, Criţ şi Meşendorf (posesiuni ale abaţiei cisterciene de la Cârţa, cu care se învecina în sud-vest).

3.2. Elemente de istorie medievală a domeniului şi aşezării Zoltan

De la început trebuie specificat faptul că Zoltan a avut întrucâtva o altă evoluţie faţă de aşezările săseşti. În primul rând apartenenţa administrativă de comitatul Alba a impus o dezvoltare aparte a aşezării. Apoi însăşi statutul iniţial de domeniu nobiliar a dus la o dezvoltare aparte: dacă pe pământul crăiesc (lat.= fundus regius) veneau colonişti în grupuri relativ compacte, care se bucurau de privilegii, etc., pe un domeniu feudal erau aduşi, de către stăpâni, şerbi care să muncească pământul, care încropeau o aşezare mai mică sau mai mare. La fel şi în cazul Zoltanului, atestat la început ca domeniu feudal.

Prima atestare documentară a domeniului, datează de la 1341. La acea dată, domeniul a fost primit de Egidius, fiului lui Basarab de Zanchal[288].

De-a lungul secolului al XIV-lea, Zoltan este atestat ca possessio, adică domeniu nobiliar[289]. La 1383 domeniul ajunge în posesia lui Solomon, fiul lui Michael de Sighişoara. A rămas în stăpânirea familiei greavului Solomon până la mijlocul secolului al XV-lea[290]. La mijlocul aceluiaşi secol, Michael, fiul lui Solomon, a arendat moşia Zoltan din comitatul albens, spitalului Sfântului Spirit din Oradea. Domeniul a fost împărţit astfel că în perioada 1448-1451 apar mai mulţi coproprietari ai domeniului.

La 1451 întreg domeniul a intrat în stăpânirea atunci atotputernicului Iancu de Hunedoara[291]. De la ilustrul erou domeniul a trecut de la un stăpân la altul, al căror nume nu sunt relevante pentru lucrarea de faţă, afară doar dacă am dori să alcătuim o lungă listă cu nume total necunoscute pentru largul public.

Trebuie reţinut doar că de-a lungul evului mediu Zoltan a fost un domeniu nobiliar, pe care s-a înfiripat o aşezare vremelnică de şerbi, care puteau fi mutaţi de stăpânii lor, după bunul lor plac, de pe un domeniu pe altul. În orice caz, la 1669 domeniul pare să fi fost pustiu[292].

 

 

 

 

 


CAPITOLUL IV

Comuna Saschiz în epoca modernă

( sec. XVII-1918)

 

dr. Nicolae Teşculă

Habitat şi populaţie în epoca modernă în satul Saschiz

Spre deosebire de perioada medievală, modernitatea aduce informaţii precise cu privire la evoluţia populaţiei. Existenţa acestor date statistice sunt strâns legate de necesitatea statului de a aduna de la contribuabil bani din taxe şi impozite, care sunt absolut necesari în administrarea unei ţări sau a unei localităţi. De-a lungul timpului, autoritatea centrală a făcut apel la recensăminte cunoscute în epocă sub numele de conscripţii, urbarii, tabele de impunere. Toate aceste izvoare documentare ne oferă nouă, posibilitatea de a analiza populaţia, ocupaţiile şi gradul de dezvoltare a unei localităţi.

La nivelul secolului al XVIII-lea în jurul anului 1765, conform conscripţiei urbariale,  populaţia Sachizului era de 1.008 persoane.[293]O  nouă lucrare de numărare a populaţiei o avem la nivelul anilor 20-30 ai secolului al XIX-lea. Atunci, Exactoratul Provincial, o secţiune cu competenţe fiscale a Guberniului Marelui Principat al Transilvanei a reuşit să finalizeze în anul 1828 o conscripţie a populaţiei contribuabile şi a resurselor din provincie. Apoi, între anii 1829-1831 a elaborat o statistică oficială a localităţiilor din Transilvania, cu populaţia şi instituţiile de cult din fiecare aşezare. Astfel a fost realizată:  Consignatio Statstico Topographica singulorum in Magno Principatu Transylvaniae existentium Locorum, Civitatum item et Oppidorum ut et Ecclesiarum...”[294]

 Cu această ocazie aflăm că numele localităţii este  Kaisd  în limba germană,  Szász Késd  în maghiară şi  Kizdu în limba română. Localitatea dispunea de două edificii de cult, una evanghelică şi una ortodoxă. Tipul de habitat era al unui târg, făcea parte din scaunul Sighişoara şi  avea 1702 locuitori. [295]

Un mare recensământ al populaţiei îl avem din anul 1850. Cu această ocazie aflăm că localitatea are 1941 de locuitori, avea statut de târg şi erau 555 case şi 583 de locuinţe. Din târg erau plecaţi 60 de persoane, iar aici erau si 40 de străini. La cei 1941 de locuitori, bărbaţi erau 929, dintre aceştia 417 erau necăsătoriţi, 475 căsătoriţi şi 38 de văduvi. Bărbaţi incorporabili între 17 şi 26 de ani erau 134. Din totalul populaţiei 1012 erau femei, necăsătorite 415 căsătorite 475 şi văduve 122. [296]

Confesional erau 546 ortodocşi, 176 de greco-catolici, 15 romano-catolici, 1204 evanghelici. După naţionalitate 427 români, 1 maghiar, 1218 saşi şi 294 ţigani. O persoană era de altă naţionalitate. Tot aici erau 491 de cai şi 1054 de bovine. [297]

Saschizul făcea parte din circumscripţia Sighişoara, care avea ca şi cercuri: Apold, Hoghilag, Seleuş, Saschiz, Laslea, Zagăr şi Sighişoara. Cercul Saschiz avea în componenţă satele: Buneşti, Archita, Feleag, Beia, Roadeş, Mureni, Vânători, Albeşti, Saschiz şi Zoltan ( azi Mihai Viteazu n.n.). [298]

După câţva ani, în 1857 avem de a face cu o nouă numărare a populaţiei transilvane. Atunci erau 1.969 de locuitori, dintre care 1.231 erau saşi, 723 români, maghiari 15. [299]

La următoarea analiză demografică a Ardealului în 1880, la Saschiz avem 2.001 locuitori. Aici, un număr de 1.174 erau saşi, 652 erau români, 64 de maghiari şi 122 ţigani.

Vedem aici o creştere a numărului maghiarilor, apariţia în recensământ a ţiganilor şi scăderea destul de semnificativă a numărului de germani şi de români din comunitate. [300]

Creşterea demografică a populaţiei în ton cu evoluţia demografică a Transilvaniei o vedem în anul 1900. Atunci erau 2163 locuitori dintre care 4 militari. Români erau 838, maghiari 54, germani 1271.  Din punct de vedere confessional, 843 erau ortodocşi şi nu mai existau greco-catolici. Evanghelicii reprezentau 1266 de sulflete, la care se mai adăugau 36 de refomaţi şi un unitarian.

Localitatea avea 12.551 iugăre· de pământ, 531 de case, deci mai puţine cu 24 de case ca în 1850. Casele din cărămidă erau în număr de 343, iar din lemn 186. Acoperite cu ţiglă 527 şi 4 erau cu paie sau trestie. [301]

Tot acum mai aflăm că erau 1224 de persoane alfabetizate, din care ştiau maghiara 280. Pe vârste populaţia ştiutoare de carte era următoarea:

-          între 0-5 ani – 313 persoane;

-          între 6-11 ani- 299 persoane;

-          între 12-14 ani-120 persoane;

-          între 15-19 ani- 174  persoane;

-          între 19-39 ani-557 persoane;

-          între 40-59 ani-445 persoane;

-          peste 60 de ani-254 persoane.[302]

Din punctul de vedere al situaţiei civile: 1037 erau necăsătoriţi, 951 căsătoriţi 174 văduvi. Pentru prima dată în istoria Saschizului apare o persoană, care se declară a fi divorţată. Pe sexe situaţia era astfel: 1074 bărbaţi şi 1089 femei.[303]

            Din punct de vedere administrativ, Saschizul după 1876, o dată cu refoma adminstrativă,  când vechile scaune şi districte săseşti sunt desfiinţate îşi va pierde statutul de târg, devenind comună în cadrul comitatului Târnava Mare cu reşedinţa la Sighişoara. [304]

      La 1910 curios, scade numărul populaţiei totale la 1985,[305] ceea ce atestă parţial scăderea ponderii administrative a comunităţii şi a faptului că aceasta cunoaşte un avansat proces de ruralizare, unde agricultura deţine un rol primordial şi o parte dintre locuitori părăsesc obştea natală în căutarea de locuri de muncă bine plătite. Un număr de 265 locuitori sunt plecaţi din localitate, majoritatea în Canada şi Statele Unite ale Americii la lucru.[306]

      De asemenea, din punct de vedere etnic avem 1209 germani, 744 de români şi 32 de maghiari. Confesional, statistica se prezenta aşa: 1205 evanghelici, 645 ortodocşi, 29 de reformaţi şi 17 romano-catolici.

 

Habitat şi populaţie în epoca modernă în satele Cloaşterf  şi Mihai Viteazu

            La anul 1750 Conscripţia fiscală a Transilvaniei referitor la localitatea Cloaşterf amintea că satul depindea la acea vreme din punct de vedere administrativ de scaunul Sibiu:  „ Satul Cloaşterf este un sat săsesc din Domeniul celor Şapte Juzi, în care locuiesc şi niste români toleraţi. Nu se practică alt comerţ în afara culturii viilor, a ogoarelor şi a cânepii. /Locuitorii/ îşi duc la vânzare cânepa în Sighişoara şi Rupea, la două mile, dar mai ales în Sibiu şi Braşov, oraşe la opt mile distanţă de aici. Teritoriul, gunoit la trei ani o dată, este de fertilitate medie şi împărţit în trei părţi de hotar, în care sunt incluse şi fâneţele. Ele fiind restrânse, nu sunt suficiente, pentru cei de aici, care suplinesc lipsa achiziţionând pământ din vecinătăţi, anume dintr-o parte a teritoriului din Saschiz în care, conform tabelelor, mai mulţi dintre ei posedă ogorare şi fâneţe prin zălogire. Acest teritoriu, după cum declară localnicii, a fost odinioară al lor şi se află şi acum în litigiu[307]. Pământul este în mare parte negru şi poate fi arat cu patru boi sau cai. Un cubul·de grâu de toamnă semănat într-un an de fertilitate medie produce circa nouă clăi, numărând câte 20 de snopi. Fiecare claie oferă o măsură· de grăunţe. Un cubul din semănătura de primăvară dă, la rândul său, şapte clăi şi claia câte o măsură şi jumătate de grăunţe. Există vii, dar vinul produs este de calitate proastă. Urna ·de must valorează la ei, în perioada culesului, 10 creiţari. Pădurile şi lemnele de foc sunt de-ajuns pentru nevoile proprii, dar nu din abundenţă, iar atunci când se face ghinda şi jirul pot fi îngrăşaţi 200 dintre porcii localnicilor. Păşuni nu există deloc pentru animalele proprii, lipsa fiind suplinită procurându-se, prin convenţii anuale, păşuni, precum şi fâneţe, din teritorile vecine de la Daia, Vânători şi Albeşti. Mai sunt de asemenea, trei păşuni comune, incluse între cele trei părţi de hotar, care se cosesc, în funcţie de alternarea anuală a acestora, zece care de fân pentru necesităţiile publice ale satului, ele fiind consumate, în general, de către călătorii găzduiţi. Şi în acest sat, câţiva străini posedă / pământ/ în modul, sub titlu de drept...”[308]

             Observăm că ocupaţia principală a locuitorilor era la acea vreme agricultura. Lipsa pâmântului necesat pentru comunitate făcea ca locuitorii satului să cultive plante tehnice, cum este cânepa, cu care prin vânzarea ei la târgurile din oraşele ardelene îşi rotunjeau veniturile.

            Spre deosebire de Cloaşterf, Zoltanul făcea parte din Comitatul Alba Superioară. Avem de a face cu trei localităţi aflate una lângă alta şi care depindeau de trei unităţi administrative separate: Saschizul de scaunul Sighişoara, Cloaşterful de scaunul Sibiu şi Zoltan de comitatul Alba Superioară. Pe de altă parte, dacă Saschizul şi Cloaşterful făceau parte din Pământul Crăiesc administrat de saşi, Zoltanul făcea parte din zona comitatensă. Această situaţie a rămas până în anul 1876, când în urma reformei administrative scaunele săseşti şi secuieşti au fost desfinţate, cele trei localitaţi intrând în componenţa comitatului Târnava Mare cu reşedinţa la Sighişoara. Cele două localitaţi, Cloaşterf şi Mihai Viteazu, vor fi comune separate şi în anul 1968, cu ocazia noii legi administrative a României devin părţi comunei Saschiz cum sunt şi astăzi.

            Revenind la Zoltan aflăm că: „ Acest sat aşezat între munţi, într-un ţinut nu prea fertil şi cu totul nepotrivit pentru comerţ. Locuitorii săi trăiesc mai ales din munca mâinilor proprii şi se întreţin, în general, din venitul agriculturii. Ei îşi desfac puţinele lor produse în piaţa oraşului liber regesc Sighişoara, alfat la o distanţă de două mile. Acest sat deţine trei părţi de hotar în cadrul teritoriului său, dintre care una se utlizează pentru semănături de toamnă, cealaltă pentru cele de primăvară, iar a treiaeste lasată în odihnă, cu schimbarea părţilor de hotar alternând şi fâneţele. / Ogoarele/ pot fi arate peste tot cu patru animale de jug şi necesită îngrăşăminte la fiecare tre ani o dată. Un cubul de semănătură de grău de toamnă produce, într-un an de fertilitate medie, un număr de zece clăi netreierate, care constau din câte 20 de snopi, şi  fiecare claie / oferă/ câte o măsură de grăunţe. Un cubul de semănătură de primăvară / dă/, la rândul său opt clăi, iar claia o măsură şi jumătate /de grăunţe/. Nu există folosinţa viilor, iar a pădurilor numai pentru foc. Deţinând păşuni puţine / locuitorii/ trebuie să recurgă la teritoriile satelor vecine, contra taxă. Nu se află aici străini care să posede /pământ/.”[309]

            Conscripţia din 1820 arată că în satul Zoltan existau 30 de gospodării ţărăneşti, care deţineau alături de fâneaţă, trei iugăre pe sesie. Producţia de grâu nu era una mare. La trei clăi de grâu tăiat se obţineau şase mierţe, Acelaşi lucru era valabil şi pentru secară. Ciudat era faptul că nu se pomenea nimic de cultivarea orzului sau a ovăzului. [310]

Cu ocazia recensământului din anul 1850 la nivelul satului Cloaşterf avem următoarea situaţie. Localitatea avea 104 case şi 134 de locuinţe. Populaţia era de  413 suflete. Dintre aceştia  10 erau plecaţi şi 9 erau străini. Erau de asemenea 218 bărbaţi dintre care 83 necăsătoriţi. 118 căsătoriţi şi 11 văduvi. Dintre aceştea 19 erau încorporabili în armată. Femei erau 195 dintre care 57 căsătorite şi 119 văduve.

Din punct de vedere religios 55 erau ortodocşi, 91 greco-catolici şi  267 evanghelici. După naţionalitate, majoritatea populaţiei era formată din saşi şi anume 267, urmaţi de români 62 şi ţigani 94. Preocuparea principală în sat era agricultura şi existau la cea vreme 115 cai şi 296 de bovine.

Aceaşi recenzare a populaţiei atestă în satul Zoltan un un număr de 417 persoane, 4 erau plecaţi şi 35 erau străini. Acest lucru face ca numărul populaţiei prezente să se ridice la 448. Existau de asemenea  64 de case şi 98 de locuinţe. Pe sexe erau 221 bărbaţi, dintre care 122 necăsătoriti, 86 aveau familie şi 13 erau văduvi şi 30 cu vârste cuprinse între 17 şi 26 de ani erau încorporabili. Femeile erau în înferioritate, doar 196 de suflete căsătorite fiind 94 şi văduve 86. Profilul satului era unul agricol deoarece existau 12 cai şi 353 de bovine.

Din punct de vedere religios spre deosebire de Cloaşterf sau Saschiz majoritatea populaţiei era ortodoxă şi anume 408 membrii, mai exista un romano-catolic, 6 reformaţi, la care se adăugau 2 unitarieni. Structura etnică făcea ca la Mihai Viteazu să fie majoritar românească cu 362 de suflete, la care se adăugau 2 maghiari, un sas şi 52 de ţigani.  [311]

            O altă numărătoare a populaţiei are loc în 1890 când populaţia civilă era de 359 de persoane dintre care majoritatea era formată  şi acum din saşi, deşi numărul acestora scade la 233. Românii sunt în creştere şi anume 97, la care se adaugă 6 maghiari şi 23 erau de altă naţionalitate. Numărul ţiganilor, cu ocazia recensământului special organizat pentru această etnie în 1893 era de 79. După confesiune erau 234 evanghelici, 120 ortodocşi, un greco- catolic, 3 reformaţi şi un unitarian. Erau mai puţine case în 1890 şi anume doar 84 şi suprafaţa agricolă era de 2091 iugăre.

La Mihai Viteazu existau acum 574 de suflete. Avem de a face cu o creştere semificativă a populaţiei pe o perioadă de 40 de ani. Punem această creştere cu pe un spor natural, cu mai degrabă, după cum arată structura etnică pe colonizări. Din punct de vedere etnic erau acum 459 de români, 87 de maghiari, 3 vorbitori de limbă germană şi alţi 29 de altă naţionalitate. După religie 483 erau ortodocşi, 10 romană-catolici, 69 de reformaţi, 8 unitarieni şi 4 de confesiune mozaică.  [312]

            Anul 1900[313] avem de a face cu o recenzare acum în cele două sate avem următoarea statistică:

 

suprafaţă iugăre

case

străini

plecaţi

civili

militari

Total populaţie

Obs.

 

Cloaşterf

2092

108

-

8

374

-

374

 

Zoltan

2662

119

73

58

664

-

664

 

După numărul cunoscătorilor de carte:

 

Ştiu să scrie

Ştiu limba maghiară

Cloaşterf

198

54

Mihai Viteazul

266

112

Din  punct de vedere etnic avem următoarea situaţie:

 

români

maghiari

germani

slovaci

ruteni

croaţi

sârbi

alţii

Cloaşterf

154

5

215

-

-

-

-

-

Zoltan

486

83

-

2

1

91

-

1

Confesional, avem componenţa următoare:

 

ortodocşi

greco-catolici

romano-catolci

reformaţi

evanghelci

unitarieni

Mozaici sau izraeliţi

Cloaşterf

155

-

-

4

215

-

-

Zoltan

491

-

105

51

-

6

9

După vârstă:

 

0-5 ani

6-11 ani

12-14 ani

15-19 ani

20-39 ani

40-59 ani

peste 60 de ani

Cloaşterf

46

34

19

39

116

79

41

Zoltan

86

81

38

67

166

163

63

 După statutul social:

 

bărbaţi

femei

necăsătoriţi

căsătoriţi

văduvi

divorţaţi

Cloaşterf

194

180

170

170

31

3

Zoltan

361

283

357

269

38

-

 

            De asemenea în Cloaşterf existau 79 de case construite din cărămidă şi 29 din lemn. Dintre acestea 107 erau acoperite cu ţiglă şi una cu trestie şi paie. În celălalt sat, la Mihai Viteazu existau 35 case din cărămidă şi 84 din lemn, 96 erau acoperite cu ţigă şi 23 încă cu trestie şi cu paie.[314]

            La anul 1910 numărătoarea populaţiei stabileşte  prezenţa unui număr de 352 de locuitori la Cloaşterf şi 477 la Mihai Viteazu. Deci avem de a face într-o decadă de zece ani cu o scădere a populaţiei. Colonişti prezenţi la Mihai Viteazul  au prăsit satul deoarece statistica arată că în 130 de persoane sunt declarate plecate. La Cloaşterf sunt doar 30. Numărul de case este de 103 la Cloaşterf şi 117 la Mihai Viteazul. Deci o scădere a numărului acestora în cele două sate faţă de 1900. De asemenea, o scădere a numărului cunoscătorilor de carte 179 în Cloaşterf şi 247 în Zoltan şi o creştere a cunoscătorilor de limbă maghiară şi anume 61 în Cloaşterf şi respectiv 151 în Mihai Viteazu.[315]

Din punct de vedere etnic şi confesional la Cloaşterf majoritatea populaţiei era tot săsească şi anume 206, la care se adăugau 50 de români, 7 maghiari şi 90 de ţigani. La Mihai Viteazu populaţia majoritară rămâne tot română cu 413 suflete, urmată de maghiari 40 şi ţigani 24. [316]

Tot acum avem şi o repartizare a populaţiei după ocupaţie[317] şi tipul acesteia:

 

Populaţie ocupată

Populaţie întreţinută

Agricultori

alte ocupaţii

Industrie

Comerţ

transport

Armată

zilieri

Servitori  casnici

Cloaşterf

173

180

162

1

-

2

-

5

-

2

Zoltan

226

251

213

1

4

1

1

2

2

1

 

 

Proprietari mijlocii

Proprietari săraci

Membrii ajutători de familie

Servitori în gospodărie

Muncitori sub 16 ani

Muncitori peste 16 ani

Ocupaţii în industrie

Obs.

Cloaşterf

31

35

42

11

4

39

-

-

Zoltan

21

73

88

2

-

25

4

La Zoltan mai existau un morar şi un măcelar

 

            Perioada interbelică aduce în 1930[318] o nouă numărătoare a populaţiei, prima de acest fel din România Mare. Pentru cele două sate avem următoarea situaţie:

 

Populaţia totală

gospodării

ortodocşi

greco-catolici

romano-catolici

reformaţi

evanghelici

unitarieni

Cloaşterf

308

95

162

5

-

5

208

-

Mihai Viteazu

439

117

418

-

2

12

1

6

 

            Din punct de vedere etnic la Cloaşterf avem majoritatea populaţiei încă formată  din saşi şi anume 208 suflete urmaţi îndeaproape de români cu 167 de membrii şi la care se mai adaugă 5 maghiari. Nu se pomeneşte nimic despre prezenţa tiganilor, însă mai mult ca sigur erau înglobaţi la numărul de români.

            La Mihai Viteazul majoritatea covârşitoare  era formată din români cu 418 suflete, urmaţi de maghiari 19 şi saşi 2. Aici spre deosebire de celelalte recensăminte lispsesc menţionaţi evreii, care probabil au părăsit localitatea. [319]

            După 11 ani statul român face o nouă numărătoare a populaţiei şi avem următoarea statistică:

 

clădiri

gospodării

Total persoane

bărbaţi

femei

români

maghiari

germani

alţii

Cloaşterf

99

97

368

189

179

81

-

210

77

Mihai Viteazu

128

125

498

234

264

437

21

3

37

 

Din vremuri de restriște.  Istoria Saschizului în secolele XVII-XVIII.

            Secolele XVII-XVIII au reprezentat pentru istoria Transilvaniei și implicit a Sachizului o perioadă încărcată de evenimente de prefaceri instituţionale care vor marca profund mentalitatea colectivă a oamenilor.

            Dacă ne gândim la secolul al XVII-lea acesta a adus încartiruri de trupe, conflicte, foamete, evenimente naturale neobișnuite, ciumă într-o perioadă de prefaceri extradordinară, când în principatul calvin al Transilvaniei se ducea o luptă acerbă între tabăra imperială, de factură catolică, care susţinea succesiunea la tronul Ungariei a casei de Habsburg și tabăra otomană, în special protestantă, care speriată de elanul reformei catolice promovate de Habsburgi, găsea în suzeranitatea Porţii otomane reazămul pentru păstrarea unei conștiinţe religioase protestante libere.

            Din punct de vedere constituţional avem de a face cu un principat automon, Transilvania, aflat sub suzeranitate otomană, o adevărată republică nobiliară, unde cele trei stări privilegiate, nobilii, secuii și sașii alegeau principele.[320]

            În această perioadă statutul sașilor era unul privilegiat, după cum am arătat mai sus, însă era o eternă luptă pentru păstrarea autonomiei lor juridice, a scaunelor și districtelor în jurul Universităţii Saxone. Luptau de asemenea pentru păstrarea privilegilor economice deţinute de breslele meșteșugărești din orașe, mai ales că, acum, tot mai mult privilegiul comercial de secole al lor era profund lovit de apariţia comercianţilor levantini, aromâni, care vor înfiinţa la Brașov, Compania Orientală de Comerţ.[321]

            Secolul al XVIII-lea, spre deosebire de cel anterior, va fi mai stabil din punct de vedere al conflictelor. Se știe că la finele veacului XVII, Transilvania intră în componenţa Imperiului Habsburgic în urma păcii de la Karlovitz din 1699. Putem spune că în afara conflictului dintre austrieci și curuţii conduși de Francisc Rakoczy la debutul deceniului I al secolului, când nobilimea maghiară s-a răzvrătit împotriva stăpânirii austriece și au atacat localităţiile săsești fidele Casei de la Viena, avem de a face cu o stabilitate. Autorităţiile aulice au respectat regimul constituţional al Transilvaniei cu cele trei naţiuni privilegiate ( nobilii, secuii și sașii) și cele patru religii recepte ( catolică, luterană, calvină și unitariană).[322]

            Alături de acest element de stabilitate, sub influenţa iluminismului, împăraţi ca Maria Terezia și Iosif al II-lea vor interveni în sistemul constituţional al Ardealului, pentru modernizarea provinciei, făcând o serie de reforme în domeniul școlar, al relaţiilor dintre  ţăranii iobagi și nobili, precum și în domeniul clerical prin promovarea toleranţei religioase. Aceste elemente au dus la nemulţumirea stărilor ardelene, însă, în același timp au reprezentat  un element decisiv pe calea modernizării ţării.

            Sași ardeleni, în secolul luminilor au dus aceeași luptă pentru păstrarea drepturilor și libertăţiilor deţinute din Evul Mediu și în acest sens au dus o politică ambivalentă, pragmatică. Deși putem spune că aveau multe în comun cu Austria,  prin intermediul limbii, au avut diferende religioase. Se știe că Casa de Habsburg promova catolicismul și acest lucru lovea în interesele sașilor ardeleni, care erau evanghelici.

            De aceea, sașii ardeleni au avut acest pragmatism: s-au aliat cu autorităţile centrale, ori de câte ori interesele nobilimii maghiare au acţionat în detrimentul privilegilor săsești și s-au aliat cu magnaţii maghiari, când interesul Vienei era în sensul centralismului.[323]

            Tot acum, pentru prima dată, prin decretul de concivilitate al împăratului Iosif al II-lea sașii ardeleni vor pierde privilegiile din orașe. Mai mult decât atât se va desfiinţa autonomia sașilor de pe Pământul Crăiesc. Deși, după moartea lui Iosif se va reveni la vechea ordine constituţională, pierderea autonomei va avea repercursiuni deosebite asupra vieţii naţionalităţilor ardelene în veacul al XIX-lea.[324]

Revenind la Saschiz, târgul își va păstra statutul în cadrul scaunului Sighișoara, istoria acestuia în secolele XVII-XVIII se va integra în cea a Transilvaniei şi a Sighişoarei cu care, după cum vom vedea mai jos va avea un răsunător conflict în deceniul 8 al secolului al XVII-lea. Apartenenţa la scaunul sighişorean şi rolul de localitate exponenţială în cadrul acestuia va face ca destinul său să fie apropiat de cel al burgului de pe Târnava Mare.

            Dacă ne vom referi la Sighişoara, acest oraş va suferi de pe urma numeroaselor încartiruri de trupe, de pe urma epidemiilor de ciumă şi a foametei. Saschizul a părut mai protejat, nefiind expus atât de mult din partea unor invadatori. Mai mult decât atât, burgul Saschizului a fost loc de refugiu pentru mulţi sighişoreni  şi nu numai.

            Existenţa cetăţii saschizene este adusă în discuţie în urma conflictului dintre primarul sighişorean Martin Eisenburger şi principele Gheorghe Rakoczy I la anul 1637. Cu un an înainte, suveranul transilvan a dorit în interiorul cetăţii medievale sighișorene, în apropiere de Turnul Cositorarilor, unde azi se găseşte casa parohială evanghelică, să construiască un palat, care să aibă o ieşire separată de oraş.

            Acest lucru a stârnit nemulţumirea sfatului sighişorean care s-au opus acestui proiect, motivând vechile privilegii acordate de regii maghiari saşilor. Mai mult decât atât, primarul hotărăşte să ardă stâna de oi a principelui aflată în hotarul satului Buneşti, deci în interiorul scaunului. [325]

            Acest fapt îl va sărăci pe destoinicul primar al oraşului, după cum afirmă notarul Georgius Krauss, deoarece în urma procesului intentat de principe îşi va pierde funcţia şi averea. În cadrul procesului, primarul a fost acuzat că a ars bunirile de preţ ale lui Rakoczy, însă acesta a afirmat că ele se găsesc depuse într-o ladă, în cetatea Saschizului, care însă nu este găsită şi practic Martin Eisenburger este condamnat.[326]

            La 2 septembrie 1649 întreg scaunul şi implicit Saschizul s-a confruntat cu o invazie de lăcuste sosite din Ţara Bârsei,  care a afectat grav producţia agricolă. Numărul acestora a fost extrem de mare deoarece, după cum arată acelaşi cronicar, pentru împrăștierea lor  s-a :”... tras cu tunurile şi cu puştile de pe bastionul din Curtea Călugărilor (azi în faţa primăriei Sighişoara n.n.) căci veneau din acea parte...”[327]

            Un alt eveniment deosebit a fost în 1658. Atunci, în luna noiembrie ajunge la Sighişoara principele Acaţiu Barcsai însoţit de suita sa şi de un corp de armată turcesc. Acesta va fi cazat la Saschiz şi era condus de beiul Mustafa. Chemat de principe, acesta merge în urbea de pe Târnavă, unde află cu surprindere că ostaşii săi s-au răzvrătit contra vicecăpitanului, care pentru a scăpa de linşaj va fugi prin pârâul Saschizului şi de aici într-o casă. Doar sosirea beiului a făcut ca spiritele să fie calmate şi comunitatea saschizeană să scape de năpasta otomană.[328]

            Mijlocul veacului al XVII-lea face ca luptele dintre tabăra Habsburgilor şi cea otomană să se înteţească şi la 1661 cu ocazia conflictului dintre Janos Kemeny şi Mihai Apaffy mulţi nobili se refugează la Sighişoara şi îşi depun averea spre păstrare în cetatea din Saschiz. Apropiindu-se armatele otomane conduse de Ali Paşa, aceştia au fugit şi au lăsat o avere impresionantă la Saschiz, care a intrat în visteria princiară. Georgius Krauss arată că obiectele de aur şi argint valorau 135 de mărci de argint, deci cam aproximativ 249 de kilograme de aur. La aceste bunuri se mai adăugau 820 de taleri şi 3200 de florini, apoi frumoase harnaşamente pentru cai, săbii şi lănci din argint.[329] Prezenţa lor la Saschiz demonstrează încă o dată faptul că, cetatea de aici era de necucerit şi oferea oricui un sentiment de securitate.

            Existenţa trupelor otomane determină mari pierderi scaunului Sighişoara. După moartea lui Janos Kemeny în bătălia de la Seleuşul Mare din 1661, Kuciuk Paşa refuză să părăsească Sighişoara şi cere mari sume de bani. El  solicită 30.000 de taleri şi în cele din urma sfatul oraşului îi plăteşte o parte din sumă şi  părăseşte oraşul. Tot acum, Ali Paşa impune o taxă Transilvaniei  de 500.000 de taleri, cunoscută în istoriografie sub numele de impozitul lui Ali Paşa. Din această taxă scanului Sighişoara îi revenea 40. 000 de taleri.[330]

            Această sumă s-a împărţit între localităţiile scaunului. După urbea de pe Târnava Mare cea mai mare sumă revenea Saschizului. Acesta era nevoit să plătească 2100 de taleri şi 63 ˝ mărci de argint. O sumă colosală, care a împovărat greu comunitatea şi după cum vom vedea în continuare va avea repercusiuni asupra relaţiilor cu reşedinţa scaunului. [331]

            Prezenţa încartiruirilor de trupe, a rechiziţionării alimentelor vor duce după lupta de la Seleuşul Mare la apariţia ciumei în scaunul sighişorean. Referitor la această epidemie, Georgius Krauss arăta: “ În ziua de 15 august, ciuma începe din nou să bântuie cu putere pe alocuri în ţară, mai ales, la noi, la Sighişoara. Au murit de această ( boală n.n.) un număr destul de mare de bărbaţi, tineri, femei şi copii. De asemenea mulţi oameni voinici au murit la Saschiz şi Apold.”[332]

             Vedem cum acest flagel loveşte toate localităţile din jurul oraşului. Deşi, se spunea în epocă că în calea ciumei, doar poţi să fugi, mulţi se refugiau în zonele rurale, unde erau protejaţi de epidemie. Existenţa trupelor străine precum şi penuria de alimente a făcut ca şi Saschizul să fie lovit de ciumă şi locuitorii săi să aibă de suferit.

            Anul 1662 aduce un eveniment major în istoria localităţii Saschiz şi anume, faptul că aici se organizează o şedinţă a Dietei Transilvaniei. Pustiirile şi nelegiuririle trupelor otomane determină stările ardelene să îl forţeze pe noul principe, Mihai Apaffi să organizeze o dietă.

            Localitatea aleasă va fi Saschizul. Aici la 22 februarie 1662 se deschid lucrările în care sunt aduse în discuţie devastările provocate de turci, în special de Kuciuk Paşa. La dietă soseşte o delegaţie din Ţara Românească, din care făcea parte şi un episcop român. Delegatia anunţă că Kuciuk Paşa a ajuns comandant al trupelor otomane pentru războiul, care urma să aibe loc împotriva austriecilor. Dieta va cere paşei otomane să-şi mute trupele în Ţara Bârsei. Acesta refuză şi sunt  delegati Mihail Czeperegi şi pe Mihail Balogh la Poartă să se plângă de tirania turcilor. Principele Apaffi părăseşte lucrările dietei şi se îndreaptă spre Făgăraş, de unde se întoarce la 15 mai pentru a calma spiritele din cetatea Sighişoarei, între turci şi administraţia locală. [333]

            Sachizul nu scapă de încartiruiri de trupe. În 1663 domnul Moldovei, Eustratie Dabija, soseşte în Transilvania, în scaunul Sighişoara cu 6000 de oameni şi îşi aşează tabăra la Saschiz. Aici se comportă ca un tâlhar, deoarce: “...porunci să fie jefuite, din pricini neînsemnate bisericiile şi târgul, care nu se aştepta la aşa ceva şi luă cu sine o mare pradă. La fel porunci să se facă în ziua următoare la Criţul german şi la Buneşti, fapt pentru care ( aceste localităţi n.n.) şi mai ales Saschizul nu s-a mai putut reface cum se cuvine.”[334]

            După plecarea lui Dabija, anul următor vor sosi trupe imperiale austriece în Ardeal. O parte dintre ele vor cantona şi la Saschiz. La 13 iulie moare comandantul trupelor de la Remetea şi în locul lui va fi numit cel din Saschiz. Stegarul de la Tg. Mureş, Albrich Hoffrichter va fi numit locotenent la Saschiz.[335]

            Pe lângă aceste încartiruri de trupe, în anul 1668 stihiile naturii vor lovi Saschizul. Deşi protejat de inundaţii, aflându-se la o oarecare distanţă de râul Târnava Mare, cunoscut prin cursul său destul de învolburat, în acel an pârâul din Saschiz va ieşi din matcă, inundând localitatea.[336]

            Perioada domniei lui Mihai Apaffi aduce în prim plan un conflict major între Sighişoara şi Saschiz. La 1673 se revoltă saschizenii faţă de conducerea oraşului Sighişoara, unde era reşedinţa de scaun pentru un drept primit încă din anul 1419 de la regele Ungariei Sigismund de Luxemburg. Acest privilegiu acorda târgurilor din zona Pământului Crăiesc dreptul de a-şi alege singuri conducerea. [337]

            Alături de acest lucru, localităţile care îşi alegeau reprezentanţii dispuneau şi de dreptul de a-şi repartiza singure impozitele şi sarcinile publice. Acest privilegiu a dispărut cu timpul şi oraşele reşedinţă de scaun îşi vor impune autoritatea asupra localităţilor componente.[338]

            Practic, în luna martie, târgul se revoltă contra autorităţii scaunale din Sighişoara, aşa numiţii  domines Schaessburgensis,  deoarece dreptul lor de judecată nu le este recunoscut şi îşi aleg un judecător scăunal. Ei trimit în oraşul de pe Târnava Mare o delegaţie, care să aducă la cunoştiinţă sfatului orăşenesc faptul că nu se mai consideră supuşi oraşului şi că se pot singuri administra.[339]

            Acest lucru a dus la izbucnirea conflictului numit în istorigrafie, mai ales în perioada comunistă sub numele de răscoala ţăranilor de la Saschiz.[340] Evenimentul s-a dovedit a fi major pentru istoria Scaunului Sighişoara, deoarece a canalizat energiile elitelor din cele două localităţi, precum şi ale Universităţii Naţionale Săseşti pentru o perioadă lungă de ani, până în 1678.

            Revenind la anul 1673, la auzul cererilor delegaţiei saschizene Senatul oraşului Sighişoara a luat foc, considerând cererile necuvincioase  şi a ordonat ca reprezentanţii saschizeni să fie ferecaţi în lanţuri şi aruncaţi în închisoare. [341]

            În urma acestui teribil fapt, intervine preotul evanghelic din Saschiz, Johann Orthinus, care în 18 martie 1673 cere eliberarea celor închişi, arătând că femeile şi copiii acestora îi jelesc, ca pe cei duşi în robie la turci sau tătari şi încheie arătând că este nevoie de clemenţă pentru cererile lor. [342]

            Tot atunci intervine comitele saşilor, Andreas Fleischer care, de teama escaladării conflictului, cere prudenţă din partea magistratului sighişorean, mai ales că cei arestaţi sunt privilegiaţi oppidani,  adică pe aceeaşi stare ca şi sighişorenii, le recomandă să nu îi trateze brutal şi să-i elibereze.

            Mai mult decât atât, la 21 martie 1673 reprezentanţii comunei Saschiz în frunte cu judecătorul regal Stephan Szŕsz, cu vilicul ( primarul n.n.) Johann Altzner şi cu Andreas Vertoris sen. şi Michael Scheel intervin printr-o scrisoare trimisă autorităţii scăunale sighişorene, prin care cereau eliberarea arestaţiilor, arătând că îi vor susţine chiar dacă s-ar da foc localităţii Saschiz.[343]

            Aceste demersuri nu primesc nici un răspuns din partea oficialităţilor sighişorene decât abia după ce preotul Johann Orthinus mai trimite două scrisori în 22 martie oraşului, respectiv 25 martie 1673, consilierului  sighişorean Georg Hirlink, unde clericul  avertizează sfatul urbei de pe Târnavă că arestarea sachizenilor se poate termina rău pentru oraş, deoarece aceştia au cerut doar respectarea vechiului drept primit de la Sigismund de Luxemburg şi nu au greşit cu nimic. Arestarea ar putea să acuze senatul sighişorean de crimă de lezmajestate şi să ajungă membrii sfatului,  la rândul lor în închisoare. [344]

            Refuzul sighişorenilor de a elibera prizonierii va determina  oficialităţile din Saschiz să  se adreseze la 10 aprilie  senatorului sibian Joakim Elges,  pe care îl invită la Saschiz pentru a aplana conflictul, deoarece părăsind localitatea nu se ştie dacă vilicul saschizean va putea sa ajungă la Sibiu şi nu va fi şi el la rândul său încarcerat.[345]

Referitor la acest aspect în protocoalele Universităţii Naţionale Săseşti din Sibiu am găsit pentru anii 1674 şi 1677 o serie de documente în care se vorbeşte despre conflict. De pildă la  3 februarie 1674 se arată că târgul Saschiz protestează faţă de sarcinile sighişorenilor, cărora le recunoaşte:  “...privilegile şi prerogativele străvechi ( la care n.n.)  un târg de oameni liberi ( le fac un n.n.)  serviciu credincios acceptabil fără rachiună, care să rămână fără alte jigniri şi să fie investit ( privilegiul  n.n.)  pentru edificare şi modernizare...”  şi în acest sens cer Universităţii să facă dreptate în acest caz. [346]

            Se observă faptul că ambele tabere nu dau semn de toleranţă şi sunt intrasigente. Conflictul a durat mai mulţi ani, fără ca situaţia celor încarceraţi să se rezolve şi Universitatea Saxonă nu a intervenit în conflict.[347]

            În anul 1676, la 2 februarie comuna Saschiz se adresează Universităţii Săseşti în care se plânge de faptul că locuitorii aşezării au fost puşi la anumite sarcini de către magistratul Sighişoara, care nu sunt compatibile cu statutul de om liber pe Fundus Regius. Ca urmare a acestei plângeri, cele două părţi implicate în conflict, Sighişoara şi Saschizul, sunt chemate la Sibiu la sediul Universităţii. Aici, saschizenii sunt informaţi că drepturile avute din anul 1419 nu le conferă drept de jurisdicţie, iar sighişorenilor li se spune să fie mai îngăduitori cu aplicarea unor sarcini de muncă. [348]

Sentinţa acestui for superior cerea celor din Saschiz să inceteze cu dezordinea, să recunoască magistratul sighişorean ca stăpân administrativ legitim şi capii revoltei să plătească o amendă de 40 de florini, care după ce va fi plătită vor fi eliberaţi din inchisoare. De asemenea în cazul unei revolte viitoare capii revoltei vor plăti cu viaţa.[349]

După pronunţarea sentinţei, judele regesc din Saschiz, Daniel Elges a fost trimis în închisoare împreună cu o parte a delegaţiei în închisoare, iar alţii au fost trimişi acasă, să aducă banii şi actul de supunere la magistratul Sighişoara. În Saschiz, însă, lucrurile se precipită, izbucneşte o revoltă şi funcţionarii scaunali sunt alungaţi. Universitatea îi atenţionează pe răsculaţii să înceteze cu agitaţia. Apare un zvon, în urma căruia ar rezulta că Simion Fabritius, învăţător şi secretar în târg ar fi capul mişcării. [350]

Decanul capitulului Georg Schobel este delegat la 9 iulie 1676 să facă o anchetă în acest sens la Saschiz. Cei anchetaţi trebuiau să răspundă la trei întrebări în urma cărora să se afle gradul de implicare al acestuia. Atât membrii consiliului de conducere al târgului cât şi locuitorii urbei au declarat că învăţătorul, doar a citit în faţa lor sentinţa de la Sibiu, la cererea lor şi că nu a îndemnat la violenţă. [351]

Concluzia anchetei e că Fabritius este şeful răscoalei şi saschizenii îl apără solidarizându-se cu el, mai ales că membrii senatului sighişorean au afirmat că acesta a condus revolta şi a adus cuvinte injurioase sighişorenilor.

În urma acestui lucru comunitatea din Saschiz adresează Universităţii o nouă plângere în urma căreia se cere să se analizeze situaţia târgului, că dispun de privilegii şi patente pentru bresle, care au fost ulterior desfiinţate şi cere reducerea sarcinilor, argumentând că au nevoie de bani deoarece clădirile publice: biserici, turn, spital şi cetate, au nevoie urgentă de renovări şi reparaţii şi din cauza sarcinilor impuse de scaun nu sunt bani pentru lucrări. De asemenea, se arată să se stabilească clar nivelul sarcinilor de cărăuşie pentru Saschiz şi să se acorde drept de liberă funcţionare breslei cojocarilor, care a fost încorporată samavolnic breslei cojocarilor din Sighişoara. Tot în această plângere mai cer dreptul de aş alege singuri preoţii şi aceştia să nu mai fie impuşi.[352]

            La finele lui decembrie 1677 sosesc trupe militare în Saschiz pentru calmarea spiritelor şi sunt făcute din nou arestări printre capii răscoalei, care vor fi eliberaţi la 7 ianuarie 1677 după ce comunitatea va semna un act de supunere faţă de Sighişoara.

            Mai mult decât atât, Simon Fabritius va fi arestat la Sighişoara, deşi avea un certificat de bună purtare din partea oficialilor saschizeni. Pentru eliberarea lui vor interveni atât episcopul evanghelic, cât şi magistratul sibian, însă fără sorţi de izbândă. În cele din urmă după semnarea unui angajament şi după ce câteva persoane s-au pus a fi garnaţi pentru buna purtare a învăţătorului. [353]

Conflictul saschizano-sighişorean prezintă nişte realităţi. Ambele localităţi au fost afectate de impozitului lui Ali Paşa impus scaunului după cum am văzut în paginile anterioare. Acestă taxă specială a afectat rău veniturile târgului, care după Sighişoara a avut cea mai mare contribuţie. La aceste lipsuri se mai adăugă faptul că atât Sighişoara la 30 aprilie 1676, cât şi Sachizul la 3 mai acelaşi an au suferit de pe urma unor incendii, care au distrus şi mica brumă de agoniseală a locuitorilor celor două comunităţi, ceea ce reflectă intrasigenţa celor două tabere în 1676 şi 1677. Apoi  mai sunt o serie de abuzuri făcute de membrii breslelor şi de funcţionarii sighişoreni faţă de Saschiz.

Nevoia acută de bani a Sighişoarei a făcut să supună comunităţile locale din scaun. Va reacţiona violent cea mai mare localitate, după oraşul de reşedinţă deoarece avea argumente în ceea ce o priveau. Avea o serie de drepturi, şi la fel ca şi urbea de pe Târnavă,  era lovită de aceaşi pacoste.

Astfel se încheia un episod al vechiului conflict intre cele două localităţi în detrimentul celei mai mici, care deşi, în Evul Mediu a fost mai importantă în scaun a pierdut teren şi încet, încet va suferi un proces de ruralizare.

După cum arătam mai sus, secolul al XVIII-lea se caracterizează la nivelul Transilvaniei printr-o stabilitate politică, însă după cum vom vedea Saschizul a cunoscut două devastatoare incendii şi în acelaşi timp au fost colonizaţi în acest areal meşteri habani, care se vor integra în sistemul de breaslă din cadrul târgului. Olarii saschizeni devin de acum inainte cunoscuţi în toată Europa prin intermediul ceramicii sgrafito cobalt pe care au produs-o începând cu acest secol. Dar cine erau habanii?

Mărturiile documentare vorbesc despre faptul că ţara lor de origine era Elveţia. De aici s-au refugiat din motive religioase deoarece erau anabaptişti·. Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen le-a permis colonizarea în zona Vinţu de Jos începând cu anul 1621. Grupe organizate de meşteri habani sosesc în Ardeal în intervalul cuprins între 1621 şi 1650. Ei aveau o organizare socială aparte deoarece aveau proprietate comună asupra terenurilor si a uneltelor. Au fost în special meşteşugari şi au activat în meserii ca: frângherit, olărit, tăbăcărit, fierărit.

În veacul al XVIII-lea această comunitate de la Vinţu de Jos se destramă din cauza încercărilor de catolicizare impuse de autorităţiile guberniale austriece şi membrii acestei comunităţi emigrează în străinătate sau în alte localităţi din Transilvania.[354]

Practic, la 1763 împărăteasa Maria Terezia semnează Edictul trecerii la catolicism al Habanilor, în urma căruia 24 de familii s-au catolicizat, iar restul au luat drumul pribegiei. Pentru cei rămaşi la Vinţu, în anul 1764, călugărul iezuit Teofil Delfini a fost trimis la „ Hausbenul” pentru convertirea habanilor la catolicism. S-a folosit inclusiv de arme pentru convertire şi o parte dintre familile habane s-au refugiat la Crinţ ( jud. Alba) şi  Saschiz. Aici vor pune bazele centrului de olărit, despre care vom vorbi în capitolul următor. [355]

             La mijlocul secolului al XVIII-lea, conscripţia fiscală a Transilvaniei efectuată de autorităţile habsburgice face o prezentare a situaţiei economice a Saschizului, dar mai bine să lăsăm textul să vorbească: “Tabella ad Conscriptionem Sedis Saxonicalis Schaesburgensis Oppidi Szŕsz Készd deserviens (…) Acest târg este aşezat într-un teritoriu în pantă străbătut de văi şi un ţinut nu foarte fertil, prea puţin potrivit pentru comerţ. Locuitorii se întreţin din vinul produs aici, din cânepă şi din vite, iar puţini dintre ei din meşteşuguri. Ei obişnuiesc să-şi vândă produsele, în general la faţa locului. Au teritoriu împărţit în trei părţi de hotar ( dintre care una rămâne anual în odihnă). Se ară de obicei, de trei ori, cu patru sau şase animale de jug. Dacă nu se gunoieşte la fiecare trei ani o dată / pământul/ rămâne cu totul steril. Un cub de grău· de toamnă oferă obişnuit, într-un an de fertilitate 12 clăi, fiecare dintre ele alcătuită din 20 de snopi, dând câte o măsură / de grăunţe/. Un cub de ovăz la rândul său, tot într-un an de fertilitate medie, produce 10 clăi, alcătuite, din câte 20 de snopi, şi care produc câte o măsură şi jumătate de grăunţe. Vinul este cunoscut pentru asprimea lui. Urna · de calitate mediocră se poate vinde, într-un an de fertilitate mjlocie, rareori cu mai mult de 10 creiţari. Pădurile sunt suficiente atât pentru lemne de foc, cât şi pentru materiale /de construcţie/. La fel locurile de păşunat ajung pentru nevoile proprii. În acest târg străinii posedă/ pământ/ în modul, sub titlu de drept....”[356]

 Din descrierea făcută de conscripţia oficială vieneză aflăm că târgul a început să se ruralizeze, meşteşugurile care la mijlocul secolului al XIX-lea reprezentau mândria locuitorilor şi au iscat multe dispute cu Sighişoara nu mai erau practicate de majoritatea populaţiei.

Agricultura nu se bucura de terenuri fertile, ci erau terenuri care trebuiau anual să fie fertilizate cu bălegar şi probabil de aceea foloseau asolamentul trienal cu împărţirea în trei părţi a lotului, unul rămând pârloagă.

Este menţionată prezenţa culturii viţei de vie, un vin cam aspru din cauza solului, dar care creştea în condiţii prielnice şi care se bucura de o apreciere bună, deoarece în vecinătate, în satele secuieşti, viţa de vie nu se putea cultiva.

            Un eveniment deosebit pentru istoria comunităţii a fost vizita împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Pentru a se realiza o legătură între supuși și Casa imperială de la Viena diverși suverani austrieci au întreprins mai multe vizite, cele mai cunoscute fiind întreprinse de către Iosif al II-lea care, influenţat de ideile despotismului luminat, în calitatea sa de  părinte al patriei, trebuia să cunoască îndeaproape nevoile supuşilor.

            Iosif al II-lea va face trei vizite în Ardeal. Prima a fost  realizată în 1773 la vârsta de 32 de ani, urmate de cele din 1783 şi 1786, când nu va trece prin zona  Sighişoarei. În vara lui 1773 va ajunge la Arad, de unde după vizitarea Banatului întră în Transilvania în zona Haţeg vizitând Hunedoara, Orăştie, Alba Iulia, Sibiu, Rupea, Sighişoara, Mediaş, zona regimentului  I de graniţă românesc de la Orlat, Braşovul, Secuimea, regimentul II de graniţă românesc de la Năsăud, Gherla, Cluj, după care se întoarce la Sibiu, Tg. Mureş, Reghin, din nou Năsăud, Borşa în Maramureş, Sighetul Marmaţiei şi va părăsi Transilvania, continuându-şi călătoria în Galiţia. [357]

            În data de 1 iunie va trece prin Saschiz, venind de la Rupea pentru a ajunge la Sighișoara. În jurnalul călătoriei sale, suveranul va aminti de acest târg, fiind impresionat de frumuseţea cetăţii sale: ”Un târg săsesc cu o cetate sus pe deal” într-o zonă: ” ...cu numeroase păduri...”[358]

 

Incendiile la Saschiz în secolele XVII-XVIII

Istoria a fost mult timp legată de evenimente, de personalităţi şi  a neglijat un aspect esenţial pentru înţelegerea evoluţiei civilizaţiei umane: impactul avut de mediul înconjurător asupra destinului comunităţiilor, a popoarelor şi a continentelor, contribuind decisiv la ceea ce, azi, numim cultură şi civilizaţie umană.

            Anul 1929 aduce prin apariţia în Franţa a revistei Annales d’histoire économique et sociale o cotitură în domeniul muzei Clio, cu apelul făcut la interdisciplinaritate, prin legături cu ştiinţe înrudite, cum ar fi geografia, psihologia socială, sociologia, cu ajutorul cărora, istoricii au încercat să arate, dintr-o perspectiva a istoriei totale, modul de dezvoltare a societăţii umane. [359]

            Incendiile de-a lungul timpului au fost fenomene extreme, care au marcat profund mentalitatea colectivă. Prin amploarea lor, prin factorul puternic distrugător au determinat schimbări profunde la nivelul conștiinţei, modificând total aspectul unor localităţi, cum a fost Lisabona după incendiul care a urmat marelui cutremur de pământ din 1 noiembrie 1755.

            Urmarea acestui eveniment a fost o preocupare crescândă spre normele moderne de urbanism ale edililor, care constau în proiectarea unor străzi largi, în apariţia pieţelor publice și construirea de clădiri din cărămidă si acoperirea lor cu ţigle ceramice. Concomitent, s-au luat măsuri în domeniul protecţiei contra focului deschis provocator de incendii și în apariţia instituţiei pompierilor voluntari. [360]

            Secolul al XVII-lea s-a devedit a fi extrem de păgubos pentru Transilvania în acest domeniu. La  instabilitatea politică, multitudinea de conflicte, epidemiile de ciumă, la ciudăţenile factorului climatic, menţionat în cronicile vremii s-au adăugat și incendiile devastatoare.[361]

            Aceste calamităţi care se abăteau asupra omului de rând au determinat un profund sentiment al insecurităţii. Se știe că încă din perioade imemoriale omul a fost marcat de instabilitate, s-a simţit nesigur, instabil, element care a jucat un rol deosebit în devenirea istorică umană, fiind generatoare de situaţii de criză, de frică. [362]

            Incendiile au lovit și vechiul târg al Saschizul. Vechiul oppidum a suferit de pe urma a trei mari incendii devastatoare: 3 mai 1676, 25 aprilie 1714 și 15 martie 1791.[363]

            Primul incendiu, din 3 mai 1676, a avut loc într-un moment dificil pentru scaunul Sighişoara, deoarece cu câteva zile în urmă urbea de pe Târnava Mare fusese lovită de vălvătaia distrugătoare a unui incendiu în 30 aprilie.[364]

            Prezenţa celor două catastrofe, într-un interval atât de scurt, a întărit opinia multora, în ciuda faptului că s-au găsit vinovaţii, că aceste evenimente sunt legate între ele și sunt opera unor piromani, al căror scop principal a fost acela al distrugerii. [365]

            Legat de acest nefericit eveniment știm că arde biserica fortificată şi  turnul acesteia. Acesta din urmă va fi refăcut în anul 1677 de către meșterii  tirolezi Veit Gruber, Filip Bonge și dulgherul Valentin, care au restaurat Turnul cu Ceas din Sighișoara și au dat turnului saschizean o formă apropiată de acesta.[366]

Asupra celorlalte două incendii, informaţiile le avem de la preotul evanghelic din Saschiz, Josef Fröhlich. În articolul intitulat Zwei grosse Brände des vorigen Jahrhunderts in Keisd, preotul saschizean arată că asupra incendiului din 25 aprilie 1714 informaţiile le găsim în notiţele în limba latină găsite în globul turnului din Saschiz în anul 1830 de către preotul  Georg Simonis, paroh aici,  între 1808 și 1840.

            În acest text găsim următoarea informaţie:  Anno 1714 die 25. April exorto repentino et horibili incendio, haec Turris, cum Parochia, Schola, Curia, Diaconorium aedificiis maximaque Oppidi Parte, inter undecimam et doudecimam nocturam horam, hominibus dormientibus ( hinc etiam multi in flammis et fumo suffocati, qui nonnisi in exterma die evigilabant) totaliter, companis tribus liquefactis, horologio, vario itidem in ima contignatione frugum genere cumque vasii aliquot vino impletis, combusta  ac devastata, denuo, tadem, elapso triennio, diro ac combusta ac devastata, denuo, tadem, elapso triennio diro ac duro, imo periculosissimo tempore, ob creperi belli disturbia, Tartarorum precipue ac Turcarum hostilem irrptionem, qui plus quam ethnica ac barbara tyrannide moti et exercitati in Sede praeprimis Bistriciensi aliisque circumjacentibus locis, glado et igne multos Pagos totaliter devastando, innumeros pene Christianos homines utriusque Sexus, im Turciam abuxere captivatem, Sumtibus communibus Oppidi nostri, jam multoties et intra 25 annorum spatium, tertia vice combusti, erecta et restaurata fuit; sub Imperio Romani Imperatoris Caroli VI. Anno 1717.”[367]

            Din această scurtă însemnare aflăm că, în noaptea de 25 aprile 1714 la orele 11 și 12 seara, un periculos foc a cuprins turnul cu casa parohială, școala, primăria, cele două clădiri ale predicatorilor și o mare parte din localitate. Șocul a fost devastator, dacă ne gândim că majoritatea oamenilor din sat dormeau, ceea ce a provocat numeroase victime, multe persoane fiind cuprinse de fum şi de foc și practic murind prin asfixiere. Pe lângă pierderile umane, pagubele materiale sunt considerabile. Astfel, trei clopote s-au topit, ceasul  din turn la fel și fructele pregătite pentru distilare și butoaie pline cu vin au fost făcute una cu pământul. [368]

            La acestea adăugăm faptul că pierderile de la turn, biserică, primărie, precum și de la clădirile particulare au fost  foarte costisitoare, comunitatea revenindu-și foarte greu de pe urma lui. Credem că pe lângă distrugerile materiale și numărul victimelor probabil a fost considerabil, mai ales că majoritatea au fost surprinși în somn

            Această notiţă în limba latină prezentă în arhiva saschizeană este importantă și pentru  istoria Transilvaniei, nu doar a Saschizului. Ea ne menţionează prezenţa unui conflict armat între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic în zona de graniţă a ţinutului Bistriţei în jurul anului 1717. Este vorba de un atac al tătarilor, care au trecut prin foc și sabie distrugând sate și ucigând pe locuitori lor, care sunt extrem de năpăstuiţi de soartă, pentru că într-o decadă de 25 de ani au fost loviţi de trei ori de atacurile necredincioșilor. [369]

            Necazurile asupra localităţii nu se vor opri aici. Lipsa unor măsuri clare de protecţie împotriva focului deschis, precum și folosirea unor materiale de construcţie pentru acoperirea locuinţelor predispuse pentru foc, cum sunt șindrila și paiele, credem că a contribuit major la cel de-al doilea incendiu din 15 martie 1791, a cărui memorie a rămas marcată profund la nivelul conștiinţei colective a comunităţii saschizene prin comemorarea în fiecare an la data de 15 martie.

            Acest incendiu este prezentat de același preot Julius Fröhlich. Marele foc a început în Hopfengasse (uliţa Hameilului) la  curtea Maurer, la orele 3 după amiază, când oamenii erau la câmp. Satul fiind în mare parte gol, acest foc s-a propagat rapid și s-a transformat într-un devastator incendiu. Spre deosebire de cel din 1714, care a dus la victime omenești, acum matricolele Bisericii Evanghelice menţionează un număr mic de victime și anume 4 femei, 2 bărbaţi și un copil.

            Pierderile materiale au fost impresionante: ” Arseră de această dată următoarele uliţe: toată Hopfengasse, mănăstirea până la pod, pe mănăstire a mers; Kaulengasse toată, Korngasse ( uliţa Cerealelor) până la podul de piatră toată; în Korngasse au rămas ( case n.n.) până în partea de jos și de mijloc de  la podul de piatră până la final neprevăzut, deoarece partea de sus sau Morgen până la câmp a avut o victimă a focului, mai departe un noroc mare a avut Lazgasse, toată piaţa și Zeklegasse până la ulicioarele de vis a vis. Fischergasse a rămas nevătămată cu moara.”[370]

            Vedem că pagublele nu au afectat zona centrală a localităţii, ci doar o parte din sat, însă pierderile materiale majore făcute prin arderea gospodăriilor de pe străzile menţionate mai sus au afectat comunitatea care greu și-a revenit.

            Acest incendiu a afectat 7 uliţe, care au fost în mare parte carbonizate. Au trebuit să fie refăcute casele și acest lucru a afectat inclusiv denumirile de mai tărziu ale toponimiei stradale. De pildă, uliţa Hopfengasse, înainte de incendiu purta numele de Hoppengasse, iar azi acest nume vine de la hameiul sălbatic, care învăluie pomii și gardurile, ceea ce arată o zonă mai puţin populată, unde natura a intrat după incendiu, probabil multe locuinţe și acareturi nu au mai fost reconstruite. Apoi, Zekelgasse este numită azi Seklergasse ( uliţa secuiască), de unde în ľ ore se ajunge la localitatea secuiască Szderjes ( azi Mureni ).

            Distrugerile provocate de incendiu sunt relevate și de faptul că în notiţa asupra incendiului din 1791 nu se menţionează nimic despre trei uliţe, pe care autorul documentului nu le-a menţionat deloc: ” Două dintre ele sunt Breitenlei și Mühleham, care există încă și apoi Bachgasse ( uliţa pârâului n.n.), care a fost lovită de o devastatoare inundaţie în urmă cu 20 de ani”, după cum menţionază Julius Fröhlich. La reconstrucţia satului au contribuit toţi bărbaţii în putere la care s-a adăugat participarea locuitorilor din satul vecin Cloașterf.[371]

            Aceste incendii au provocat schimbări majore la nivelul conştiinţei colective au marcat profund comunitatea, contribuind masiv la decăderea economică şi socială a târgului, care şi va pierde statutul juridic de oppidum şi devine doar o comună încorporată administrativ în scaunul Sighişoara şi mai târziu în comitatul Târnava Mare.

Meşteşugurile la Saschiz

            La Saschiz, ca şi în întreaga Transilvanie, meşteşurile erau organizate în bresle. Breasla medievală avea la bază un statut care reglementa relaţiile dintre meşteri, producţia şi desfacerea, adunările şi petrecerile breslei, normele de conduită morală şi obligaţiile pentru stingerea incendiilor, apărarea zidurilor şi a turnului breslei şi de ajutor reciproc.[372]

În fruntea breslei se afla starostele ales pe o perioadă de un an deţinând funcţia de conducere economică, administrativă şi juridică a breslei, administra averea comună, convoca adunările breslei, unde judecau disputele interne. [373]

Starostele era secondat de un înlocuitor care îi era alături în toate problemele breslei. Urmau apoi, şeful calfelor care lua parte la adunările calfelor, supraveghea munca acestora şi urmăreau aplicarea strictă a statutelor. Supraveghetorii asistau candidaţii în timpul lucrării de calfă sau de meşter, propunând breslei redactarea scrisorilor de recomandare pentru calfe şi meşter. Notarul breslei ţinea registrul de breaslă scria scrisorile şi consemna hotărârile, ordonanţele şi evenimentele deosebite din viaţa breslei.[374]

Pentru a ajunge la statutul de meşter individul trebuia să parcurgă un drum lung şi anevoios care includea o serie de trepte. Prima treaptă era cea de ucenic, însă pentru a obţine acest statut breslele introduc în statute o serie de reglementări :

-să fie de sex masculin,

-să fie de o anumită religie,

-să aibă o anumită naţionalitate, 

-să nu fi învăţat alt meşteşug,

-să nu provină dintr-o familie de iobagi,

-să aibă o vârstă între 10 şi 12 ani.

La toate acestea se mai adaugă o perioadă de probă cuprinsă între două şi şase săptămâni, precum şi plata unei taxe în bani şi natură. Durata  uceniciei era de obicei de patru ani, ucenicul intra în casa meşterului fiind dator să asculte şi să dea dovadă de o conduită morală ireproşabilă.[375]

După terminarea perioadei de ucenicie, se elibera un certificat într-un cadru festiv, starostele breslei ţinând ucenicului o cuvântare, dându-i îndrumări cu privire la comportamentul în viaţă. Plătind o taxă de 25 de dinari se obţinea statutul de calfă. Acesta se putea angaja la fostul meşter sau cum se întâmpla de obicei părăsea oraşul natal şi se stabilea în altul, învăţând şi perfecţionând noi tehnici. Durata călfiei  era de 2-4 ani, fiind plătit de meşter cu un salariu stabilit de către breaslă. Calfele se puteau organiza în frăţii care se ocupau de respectarea drepturilor, dar şi de conduita morală a membrilor. La finalul activităţii li se acorda o diplomă care împreună cu certificatul de naştere şi cu certificatul de ucenic reprezentau actele cu care se prezentau la examenul practic prin care devenea meşter.[376]

Examenul consta în realizarea unui produs prin care să-şi demonstreze măiestria în meseria pe care dorea să o practice. Produsul obţinut era supus examinării unei comisii formată din membrii breslei, care puteau să admită sau să respingă produsul. La toate acestea, pentru a deveni meşter, o altă condiţie era aceea de a se căsătorii, după care era admis în rândul meşterilor. Fii de meşteri au beneficiat de avantaje faţă de alţi ucenici şi calfe dacă urmau meşteşugul tatălui, plătind doar jumătate din taxele generale, calfele fii de meşteri puteau să realizeze oricând lucrarea de meşter, în timp ce altul   trebuia să servească un an la meşter.

Intrat în breaslă, novicele trebuia să plătească anual o taxă, să participe la adunările şi festivităţile breslei, să-şi ajute la nevoie colegii, să fie ascultător  faţă de conducerea breslei, să se poarte  bine cu clienţii săi, să accepte  ca în primi patru ani să nu deţină ucenici. În caz de deces al meşterului,  atelierul putea să fie administrat de văduvă, dar, dacă după un anumit timp nu se căsătorea cu un alt meşter, i se interzicea să mai deţină atelierul.[377]

 Pe lângă etape, în obţinerea statutului de meşter observăm şi alte elemente: pe de o parte avem de a face cu o societate profund masculinizată, în care femeile erau excluse, iar pe de altă parte breasla devine un mijloc prin care comunitatea doreşte să îl controleze pe individ, mai bine zis avem de a face cu pătrunderea publicului în sfera privată, încercând să-i imprime individului un anumit stil de viaţă.

Breslele deţineau o serie de obiecte cum ar fi: sigiliul, lada, tabla de convocare, steagul etc. Pe lângă rolul practic de zi cu zi aceste obiecte purtau şi un mesaj simbolic aparte specific gândirii şi spiritualităţii medievale, recunoscute de autorităţi drept persoane juridice, breslele atribuiau acestor obiecte calitatea de simbol al autorităţii, atât faţă de ei cât şi faţă de cei de afară.[378]

Breasla folosea sigiliul pentru autentificarea documentelor emise, lada constituia locul în care erau depuse însemnele breslei şi documentele ei, cu timpul devenind expresia colectivităţii, iar steagul era purtat la procesiuni în fruntea breslei, tabla de convocare era folosită pentru înştiinţarea membrilor breslei validând mesajul oficial adus.[379]

Anual în casa meşterului de breaslă se organiza ziua breslei după un ceremonial bine stabilit, fiecare meşter era anunţat prin tabla de convocare, era obligat a se prezenta în ţinută „corespunzătoare” precum şi  să se menţină „treaz” până la sfârşitul întâlnirii. În prezenţa tuturor meşterilor se deschideau cele două încuietori diferite ale lăzii de breaslă cu cele două chei aflate la staroste şi respectiv la înlocuitorul acestuia. Tot acum se discutau probleme  de interes pentru totalitatea membrilor, veniturile şi cheltuielile, ajutorarea membrilor aflaţi în impas, repararea turnului şi a zidului şi întreţinerea altarului bisericii.[380]

Funcţiile breslelor erau diverse, în primul rând cea economică prin care se asigura o producţie suficientă de calitate corespunzătoare şi la preţuri potrivite, apoi cea socială prin care se ajutorau membrii între ei în caz de nevoie, funcţia militară prin participarea la apărarea şi întreţinerea zidului şi a turnului aparţinător. La toate aceste se adăuga funcţia religioasă, fiecare breaslă avea în biserica comunităţii un altar propriu pe care îl îmbogăţea cu potire, cărţii şi lumânări. Fiecare breaslă avera patronul ei în rândul sfinţilor la a căror sărbători se organizau festivităţi religioase.[381]

Dintre cele menţionate anterior observăm că breasla medievală a jucat un rol important în viaţa comunităţii urbane, marcându-i practic întreaga activitate. Importanţa breslei nu este relevantă doar pentru spaţiul occidental, ci şi pentru cel românesc, mai ale în Transilvania, în  burgurile săseşti, unde întreaga viaţă economică, politică se desfăşura în jurul lor.

            După cum am menţionat în capitolul anterior, prima breaslă atestată documentar la Saschiz este cea a cizmarilor la 1479, apoi fierarii la 1535 şi dogarii la 1614. Un rol important l-au avut, după cum am văzut în paginile anterioare, olarii mai ales începând cu secolul al XVII-lea. Dezvoltarea acestora va fi mai accentuată în secolul al XVIII-lea mai ales după dispoziţia Universităţii Naţionale Săseşti din anul 1709, în urma căreia destinul breselor saschizene nu mai depindeau de Sighişoara, ci de forul central de la Sibiu.  [382]       

Meşteşugarii saschizeni vor fi într-o rivalitate accentuată cu cei sighişoreni. Se remarcă aici disputele intestine dintre cizmarii din Sighişoara şi din Saschiz. [383]

            De asemenea, de menţionat sunt disputele dintre pantofari. Astfel, la 21 iunie 1614 din Sighişoara este trimisă o circulară către Saschiz, în care breasla pantofarilor se adresa omologilor lor saschizeni, în care se cerea respectarea preţurilor la materiile prime. [384]

            Moștenirea vechilor meșteșugari olari saschizeni a rămas ceramica albastră cobalt. Originea acestui gen de ceramică este controversat. Majoritatea specialiștilor atestă originea boemiană sau moraviană a ei. În Transilvania este un apanaj al meșterilor olari din Saschiz.

            Pe ceramica de tip Saschiz găsim decoruri reprezentând  cerb, pasăre, lalea, vrej, strugure, vulturul bicefal, ursul cu coarne de berbec, floarea-soarelui, rodia în forme abstracte. Tot aici, mai găsim ornamente geometrice ca: punctul, cercul, spirala, linia vălurită, cordonul de decoraţie, tabla de șah, etc.[385]

În opina lui Friedrich Menning decăderea meșteșugarilor este pusă în legătură cu apariţia căii ferate ardelene în zona Sighișoarei la 1872, dată după care, datorită comerţului pe  drumul de fier, meșteșugurile saschizene vor decade și se vor orienta doar spre nevoile locale agricole.[386]

Astfel se încheia o etapă din istoria Saschizului, o etapă gloriasă a breslelor meșteșugărești, care au adus faima și bogaţia localităţii. După cum am văzut breslele concurau cu cele sighișorene, care vor încerca să le subordoneze și să le elimine.

 

Biserica evanghelică din Saschiz în secolele XVII-XVIII

 Epoca modernă a Saschizului pentru comunitatea evanghelică se confundă cu perioada Principatului Calvin al Transilvaniei. După cum se știe prin intermediul umanistului Johannes Honterus, întreaga populaţie germană din Ardeal va adera la ideile Reformei religioase în varianta sa luterană.

Pentru secolul al XVII-lea la anul 1618 îl avem menţionat documentar pe Georg Theilesius ca preot. Născut în 1580, acesta la 1608 îl găsim ca și predicator în Biertan și din 1621 preot în Mediaș. La 22 noiembrie 1827 este ales epsicop al Bisericii Evanghelice C.A. Moare în 1646.[387]

În Saschiz îi urmează la 1622 Lukas Kusch, care slujește până la moartea sa  în 1631. Este îngropat în actuala Biserica Evanghelică. Apoi, Martin Rosellerus până în 1650. Sighișorean ca origine, acesta va mai sluji în  Archita  ( 1615) și la 1621 în Bunești. [388]

A doua jumătate a secolului al XVII-lea îi găsește în calitate de preoţi pe Paul Zekelius sen., Johann Orth și Johann Zekelius jun. sau Czekelius.

Primul născut la Seleuș în 1609. Este predicator în Sighișoara, preot în Seleușul Mic ( 1644) și Viscri ( 1646). La 6 iulie 1666 este ales episcop. La Saschiz a fost unul dintre organizatorii Dietei Transilvane la 1663.

Johann Orth va sluji între 1666 și 1683. În timpul păstorii sale  la 3 mai 1676, o mare parte din localitate  va fi transformată în cenușă de un mare incendiu, izbucnit la doar 3 zile după cel din Sighișoara. Va încerca să împace pe saschizeni cu sighișoreni în conflictul dintre cele două comunităţi menţionat în paginile anterioare.

Johann Czekelius, cu studii teologice la Universitatea din Strassburg, va fi din 1677 profesor și apoi rector al Școlii din Deal din Sighișoara. La 1679 e preot în Roadeș și din 1683 până 1706 este preot paroh în Saschiz. [389]

Pentru debutul secolului  al XVIII-lea îl avem pe Georg Haner. Născut în Sighișoara în 1672 cu studii la Wittenberg, între 1704 și 1708 va fi preot în Saschiz. Din 1640 este episcop la Biertan. Îi urmează Johann Arz până în 1730, îi succede o adevărată dinastie de preoţi din familia Melas. Primul este  Bartholomäus Melas, tatăl generalului Michael von Melas, până în 1740 și fiul său Lukas, care slujește până la moartea sa în 1767. Finalul secolului vor aduce pe Laurentius Bewerth între 1676 și 1770 și pe Georg Andreae până în 1792 și pe Martin Binder între 1792-1807.[390]

            Din analiza biografiei preoţilor evanghelici observăm că pentru mulţi, obţinerea unei funcţii la Saschiz era un motiv de lansare profesională spre posturi mai bune cum ar fi la Sighișoara sau chiar la demnitatea de episcop. Pentru alţii legătura cu comunitatea a fost indisolubilă și până la moartea lor întreaga activitate și-au canalizat-o spre bunul mers al bisericii și pentru binele enoriașilor ei.

 

Saschizul în secolul al XIX-lea

Societatea europeană în secolul al al XIX-lea a suferit un amplu proces de modernizare, care a afectat pături largi ale populaţiei. Acest proces a determinat modificări nu doar în plan politic, economic, social, ci  ajunge să  afecteze  şi teritoriul sensibil al mentalităţilor colective pe care le modelează, lucru sesizabil prin transformările petrecute la nivelul vieţii private, prin noile concepte privind lumea şi viaţa, raporturile inter-umane, modul de aranjare al locuinţei, noi mode vestimentare etc.

De asemenea, este secolul naţionalismului, al apariţiei conceptului de naţiune, al modelării Europei după concepte naţionale. Acest lucru afectează şi Transilvania, care cunoaşte transformări profunde.

Aici avem de a face cu o majoritate românească lipsită de drepturi şi aflată într-o stare servilă, majoritatea formând-o iobagii, dar existând şi o minoritate de mici nobili în zona Haţeg şi Ţara Bârsei. Conducerea aparţinea celor 3 naţiuni recepte care conduceau pe baza Approbatae-lor şi Compilatae-lor medievale confirmate de Diploma Leopoldină din 1691 şi amendate de legislaţia adoptată de austrieci.

În prima jumătate a secolului ne aflăm într-o epocă când politica absolutistă dusă de Metternich era viu contestată fiind perioada când la nivel european proliferează societăţile secrete care au drept scop înlăturarea regimului absolutist şi instaurarea unei societăţi bazată pe liberalism şi democraţie.

Societatea ardeleană este marcată de evenimentele de la mijlocul secolului, de recrudescenţa revoluţionară a anilor 1848/1849. Continuatoare a ideilor revoluţiei franceze, revoluţia de la 1848-1849 prin amploarea ei, prin consecinţele sale a lăsat o vie impresie la nivelul conştiinţei colective. Prin memorii, relatări, istorii a evenimentelor la care au luat parte, contemporanii au încercat să prezinte aceste momente din existenţa lor personală într-o formă mai mult sau mai puţin veridică, din care posteritatea să extragă elemente, care să ducă la înţelegerea acestor evenimente, care au produs atâta tumult.[391]

După revoluţie în Ardeal se instaurează un sistem reacţionar, numit în istoriografie neoabsolutism. Acest sistem se manifesta printr-o autocraţie, printr-o politică de centralizare coroborată cu promovarea elementelor germane în administraţie şi un control total realizat de Ministerul de Interne condus de contele Alexander von Bach. Este perioada în care a funcţionat principiul monarhic, unde domina principiul ierarhiei şi al birocraţiei stufoase. [392]   

          În acelaşi timp, pe lângă politica de centralizare şi absolutism, epoca a încurajat introducerea unor reforme de ordin social, economic, cultural, şcolar, care au contribuit decisiv la modernizarea Transilvaniei. În acest sens, aducem ca exemplu introducerea Ardealului în sistemul vamal austriac, imediat după revoluţie. În 1853 s-a elaborat un Cod civil general austriac, instrument juridic extrem de important pentru constituirea relaţiilor economice şi sociale.[393]

      În cazul Transilvaniei, a însemnat  instaurarea unui guvernământ civil şi militar, cu o nouă organizare administrativă. Teritoriul a fost  împărţit în mai multe districte militare. Fostul Pământ Crăiesc este inclus în districtul Sibiu, la acesta fiind arondat şi zona Bistriţei şi a Reghinului. Acest lucru a determinat, după cum vom vedea în continuare, o dispută aprinsă cu privire la teritorialitatea zonei locuite de saşi. [394]

Prin diploma imperială din 20 octombrie 1860, monarhia a fost reorganizată pe baza recunoaşterii autonomiei tradiţionale a provinciilor istorice ale imperiului. Transilvania redevine Mare Principat, i se restabileşte Cancelaria aulică de la Viena şi sunt restaurate vechile comitate, scaune şi oraşe libere regeşti. Pe plan politic, naţiunile ardelene se găseau într-o postură ce părea ireconciliabilă. Pe de o parte, maghiarii pretindeau restabilirea situaţiei de la 1848, cu recunoaşterea unirii Transilvaniei cu Ungaria şi a legilor elaborate de guvernul revoluţionar maghiar. Acum ei aveau poziţii importante în conducerea comitatelor.  Pe de altă parte,  pe o poziţie comună se situau saşii şi românii, ambele naţiuni favorabile unei Transilvanii autonome în cadrul unei monarhi austriece constituţionale. Însă şi între cele două popoare erau diferenţe. Saşii se opuneau participării românilor la administraţia Pământului Crăiesc, cu toate că în unele locuri, pe acest teritoriu,  românii  formau majoritatea. Totuşi, comitele saşilor încercând să împace sistemul egalităţii tuturor cetăţenilor a acordat românilor unele funcţii. În felul acesta românii au devenit pentru prima dată în anul 1862 deputaţi în Universitatea Saxonă. Românii luptau pentru recunoaşterea naţiunii, a limbii şi a bisericilor lor ca parte integrantă a constituţionalismului ardelean. Ei se loveau de opoziţia autorităţilor comitatense, care nu doreau o naţiune puternică  românească în comitate, dar i-au sprijinit în demersurile lor  pe Fundus Regius. [395]

Diploma din octombrie, ca şi patenta din februarie au introdus o serie de realităţi politice nemaiîntâlnite până atunci şi reconfirmau drepturi suprimate de regimul neoabsolutist: egalitatea în drepturi a cetăţenilor, garantarea drepturilor religioase, dreptul de întrunire, desfiinţarea vămilor şi obligaţia plăţii impozitelor către stat şi a prestării serviciului militar. De asemenea, se stabilea componenţa şi competenţele Parlamentului imperial de la Viena, relaţia provinciilor cu guvernul austriac etc. [396]

Presiunile interne şi externe au determinat autorităţile de la Viena să facă compromisul cu elita politică maghiară şi astfel a apărut dualismul austro-ungar. Prin acesta, se revenea la vechile forme constituţionale din perioada revoluţiei, care avea ca  bază juridică unirea Transilvaniei cu Ungaria. Ardealul îţi pierde autonomia şi devine parte componentă a regatului Ungariei. Dualismul a determinat o şansă mare de maghiarizare introdusă prin intermediul legislaţiei prin şcoală.[397]

Revenind la Saschiz, secolul al XIX-lea determină o evoluţie spectaculoasă demografică, o dezvoltare a comunităţii româneşti, care se organizează din punct de vedere naţional şi bisericesc. De asemnea a însemnat modernizarea localităţii şi nu în ulimul rând viaţa cotidiană devine mai palpitantă prin dezvoltarea asociaţinismului în a doua jumătate a secolului.

 

Biserica Evanghelică  din Saschiz în secolul al XIX-lea

La fel ca și în secolele anterioare viaţa bisericească a sașilor saschizeni a continuat să își urmeze cursul firesc. Toată activitatea ei se grupa în jurul preotului, al consiliului bisericesc și al vecinătăţiilor, care rămân la fel de închegate.

Din 10 decembrie 1807 preot paroh devine saschizeanul Georg Simonis, care slujește până la finele deceniului 4 ale secolului al XIX-lea. Din 22 ianuarie 1804 va fi preot sighișoreanul Georg Paul Binder, care în 1843 va fi ridicat la deminitatea de episcop evanghelic la Biertan, fiind ultimul care își avea reședinţa în această localitate. [398]

După alegerea în scaunul episcopal a lui Georg Paul Binder, la Saschiz va sluji un al reprezentat al familiei Melas și anume, Petrus Jakobus Melas până la decesul său survenit în anul 1855. Îi va urma fiul episcopului Binder, Georg, care după ce a fost preot în Vulcan și Brădeni, va păstori comunitatea până la pensionarea sa în anul 1876. Îi urmează Johann Friedrich Teutsch, care în 1882 este ales decan al consistoriului evanghelic Saschiz cu reședinţa la Sighișoara.[399]

Între  1882-1901 este preot în Saschiz Josef Fröhlich, menţionat în capitolul anterior, care după cum am văzut,avea preocupări legate de istoria comunităţii evanghelice  Saschiz și a localităţii. [400]

 Biserica Ortodoxă din Saschiz în secolul al XIX-lea

Prezenţa românilor o găsim din punct de vedere documentar abia  în  secolului al XVIII, când în urbarii sunt pomenite prezenţa a 20 de familii de români. Se presupune că primii români stabiliţi pe teritoriul actual al comunei au fost iobagi, care au slujit până atunci pe moşi nobiliare. Folosindu-se de dreptul de concivilitate acordat de împăratul Iosif al II-lea, aceştia s-au aşezat aici, profitând de statutul de oameni liberi de pe Fundus Regius.

Asupra istoricului comunităţii avem mai multe surse. În primul rând este cronica scrisă de preotul Ioan Boiu pe la 1840, apoi monografia părintelui Romul Pulca, din jurul anului 1911-1913, după unele surse aflate în arhiva parohiei ortodoxe locale. Nu în ultimul rând avem de a face  Schiţa monografică a parohiei ortodoxe române a comunei Saschiz  scrisă de Alexandru Enache, păstor al Bisericii Ortodoxe în anii 50 ai secolului XX. Această ultimă lucrare se găseşte în colecţia Bibliotecii Muzeului de Istorie Sighişoara.

Conform acestor surse documentare, evoluţa demografică a credincioşilor ortodocşi se dovedeşte a fi extrem de ridicată, deoarece în jurul anilor 1800-1820 erau deja 80 de familii româneşti, la care se adăugau 30 de familii de tigani.[401]

Pe la 1770 existau în jur de 20 de familii româneşti şi tot atâtea ţigăneşti. Venirea românilor de pe moşiile nobiliare din vecinătate este trădată, conform mărturiei preoţilor însăşi de numele de familie al acestora, de ex. Haler –ceea ce atestă prezenţa acestora pe moşia contelui Haller din Albeşti. Ei au profitat de pe urma dreptului liber de concililitate din timpul lui Iosif al II-lea  şi au ajuns aici, într-un teritoriu administrat de saşi. [402]

De altfel, ocupaţia principală a românilor saschizeni în secolul al XVIII-lea era păstoritul, lucru evidenţiat şi din numele de persoane. Se pare că numărul mare de animale deţinute de saşi a necesitat o forţă de muncă mai mare şi de acea vor sosi în Saschiz români din satul vecin Feleag.

Cele două grupări de români au format comunitatea ortodoxă română din Saschiz. Din punct de vedere bisericesc, până în 1785 comunitatea a fost dependentă de biserica ortodoxă din Vânători, din Protopopiatul Paloș. După aceea intră în componenţa Protopopiatului din Sighişoara, care a hotărât ca Saschizul să devină filieră a Bisericii din Daia. Preotul de acolo, o dată la trei săptămâni, ţinea slujba în Saschiz. Din această cauză, mulţi oameni au murit neîmpărtăşiţi sau chiar fără preot, de aceea din 1820 a devenit parohie de sine stătătoare. [403]

Conform uzanţelor Guberniului Transilvaniei o comunitate primea dreptul de a avea loc de biserică şi de a avea preot propriu doar dacă dispunea de 100 de membrii capi de familie. Îndeplinind condiţiile legale au făcut demersuri pentru crearea unei parohii independente şi încă din anii 1818-1819 aşteptau prezenţa comisiei de validare. La mijlocul anului 1819,  această comisie a venit şi a dat un aviz favorabil, deoarece erau 85 de familii de români şi 35 familii rrome şi au îndeplinit baremul fiind 120 de famili.[404]

Acest barem era foarte greu de obţinut deoarece în cadrul comunităţii, după cum atestă matricolele Bisericii Ortodoxe, mortalitatea infantilă era foarte mare. De multe ori depăşea jumătate din numărul total al deceselor. Pentru a exemplifica acest lucru pentru anii 20 ai secolului XIX avem următoarea statistică:[405]

An

Total nr. decese

Nr. decese copii

1823

9

7

1824

20

11

1825

11

3

1826

13

9

1827

10

5

1828

15

7

1829

16

7

1830

16

9

1831

8

3

1832

12

5

 

Aşadar până la 1820 ortodocşi saschizeni nu au avut nici preot, nici biserică, slujbele ţinându-se in diverse case. Astfel, începe activitatea misionară a cântăreţului bisericesc din Haşfalău ( azi Vânători n.n.) Ioan Şoneriu, originar din Daneş, iniţial în calitate de dascăl. În Saschiz, el se căsătoreşte cu Ana Sechel şi în  1822 devine preot, iar în anul următor se pune temelia bisericii comunităţii. Cu mari eforturi reuşeşte să ridice biserica în anul 1825, însă ea rămâne netencuită deoarece apare  o dispută în sânul comunităţii.[406]

După alegerea lui ca preot, în funcţia de dascăl ajunge tânărul saschizean Emanoil Călugăr. Acesta cere comunităţii salariu de dascăl, care consta intr-o felderă· de cereale de fiecare familie. O parte dintre credincioşi se opun acestei dări socotită a fi  prea mare şi drept urmare, învăţătorul îi cheamă în judecată. Nemulţumiţi, cei 20 de disidenţi vor adera la Biserica Unită cu Roma, Greco-Catolică. Majoritatea dintre ei, în frunte cu epitropul Ioan Maftei Haler, formau comitetul bisericii care a construit biserica. De aici vor apărea nenumărate scandaluri şi nemulţumiri, ce au determina decesul prematur al preotului ortodox.[407]

Certurile vor determina intervenţia autorităţilor guberniale şi între anii 1827-1828 se stabileşte ca biserica să fie deservită o săptămână de comunitatea unită şi două săptămâni de comunitatea ortodoxă.

Când spiritele erau pe cale să se liniştească a intervenit acelaşi Emanoil Călugăr. Acesta între timp a fost hirotonit preot ortodox şi a ajuns capelan al parohiei ortodoxe din Nadeş, unde slujea socrul său, Mailat. Trece la Biserica Greco-Catolică şi  se întoarce la Saschiz cu gândul de a deveni preot unit aici. Fracţiunea unită a comunităţii se revoltă şi este pe punctul de a reveni la ortodoxie. Nereuşind planul, Călugăr trece din nou la ortodoxie şi încearcă să devină preot paroh ortodox, după decesul lui Ioan Şoneriu în 1837.[408]

Pentru comunitatea neunită este numit Ioan Boiu din Hetiur. Călugăr încearcă să-i submineze autoritatea însă noul preot Ioan Boiu va reuşi cu ajutorul episcopului ortodox Andrei Şaguna să rezolve disputele confesionale în 1846. În urma reglementărilor, uniţii pierd orice drept asupra bisericii din localitate, care este atribuită greco-orientalilor. Şicanele lui Călugăr continuă, fapt care îl determină pe  Ioan Boiu să se mute la Săcel. Călugăr încearcă din nou să devină preot paroh ortodox, dar nu reuşeşte. În locul lui Ioan Boiu este numit Gheorghe Şoneriu, moment care determină finalul disputelor şi al dezbinării religioase. [409]

Dincolo de aceste probleme vedem că anumite registre bisericeşti sunt folosite în comun de către comunitate. De pildă, în registrul de înmormântări completa atât preotul ortodox cât şi cel unit. [410]

Aceasta este situaţia comunităţii româneşti din Saschiz înaintea revoluţiei de la 1848/49. După revoluţie,  în protopopiatul ortodox Sighişoara, de care depindea parohia Saschiz, se face un inventar. Cu această ocazie aflăm la anul 1854 că în comună existau 96 de familii româneşti la care se adăugau 82 de familii de ţigani. Aflăm că biserica se găseşte: „ ... pe un costiş frumos, spre răsărit în rândul curţilor româneşti închisă cu pălan slab, curte(a) bisericii împrejur are 22 de st(ânjeni), lăţimea 10. Biserica e zidită din piatră, coperită cu ţigle, cu 9 fereste, neboldivită, nepodită, nevăchluită, acoperişul pus pe zidirile ei neisprăvite (...). Turn neisprăvit (...) 2 clopote (...), cel mai vechiu ca de 45 de fonţ(i) din annul 1806, la acesta aveau parte şi uniţii, altul mai nou, numai al neuniţilor de 57 fonţ(i) din anul 1852, toacă din fier de 7 fonţ(i).”[411]

Mai aflăm din inventar că în biserică sunt patru „ icoane proaste gherleşti...”, deci icoane pe sticlă de la centrul iconografic Nicula, două sfeşnice din lemn, iconistasul e din lemn. Urmează apoi două candele, şi o listă impresionată de cărţi de cărţi de cult. La Biserica Ortodoxă din Saschiz erau atunci: Evanghelia de la Sibiu din 1806, Apostolul din Blaj din 1814, „ ...numai al neuniţilor...”, Liturghia de la Sibiu din 1835 dăruită de „...Rahira, moueria  (sic!) morarului Ioan Roman”, Octoihul  mare de la Buda din 1846, Triodul de la Blaj din 1813, Penticostariul din Bucureşti, „ Predica lui Petru Maior din annul 1810, obştească şi a uniţilor”,  Dreptul canonic de la Sibiu din 1834, despre căsătorie din anul 1854 de la Sibiu, „... toate obşteşti al(e) neuniţilor.” [412]

Parohia mai dispunea de o casă parohială: „ ... a şaptea de la biserică (...) într-on costiş de faţă cu grădină”.  Casa era din lemn „ lipită şi vălurită”,  acoperită cu ţiglă, cu „ pevniţă cu crinţi” şi cu şură şi grajd acoperit cu paie. Comunitatea nu dispunea de moşie, dar avea cimitir. [413]

Acest inventar a fost făcut la: „ Szasskiz în 5 devemvrie 1854”  şi semnează pe lângă protopotul Zaharie Boiu din Sighişoara, preotul paroh Gheorghe Şoneriu şi Mihail Haler „ gojman”,  deci epitrop, Constantin Prunea, Bucur Costea, Ion Spornic, Lazăr Haler, Ilie Ciulei, toţi în calitate de juraţi, deci membrii ai consiliului parohial. [414]

Prezenţa preotului Gheorghe Şoneriu se dovedeşte a fi benefică pentru comunitate. El este cel care reuşeşte să împace taberele şi disidenţii vor reveni la Biserica Ortodoxă. În timpul păstoririi sale între 1850 şi 1907 se vor termina lucrările la biserică. În acest sens, în anul 1873 adresează un memoriu Universităţii Naţionale Săseşti prin care solicită un împrumut de 3000 de florini pentru terminarea turnului bisericii. Deşi nu primeşte banii cu eforturile comunităţii reuşeşte să termine lucrarea. De asemenea, la 1890 se reface iconostasul bisericii cu ajutorul meşterului şi sculptorului Nicolae Fleşariu, care va realiza şi celelalte picturi existente în biserică. [415]

Preotul Şoneriu se retrage din activitate în anul 1907 din cauza bătrâneţii. Moare la Saschiz în anul 1909 fiind în vârstă de 80 de ani. Îi urmează preotul Romul Pulca· originar din Stena, de lângă Rupea. [416]

În timpul păstoririi sale se va adăuga un clopot la biserică şi se vor pune bazele edificiului şcolar ortodox inaugurat în anul 1911. De asemenea, moşia parohială ajunge să posede 170 de iugăre de teren agricol, fâneţe şi 100 de iugăre de pădure. Tot de acest vrednic slujitor se leagă modificarea bisericii în anul 1935. [417]

Se va implica în viaţa politică şi naţională a românilor din Saschiz organizând şi conducând în noiembrie 1918 comitetul naţional român local şi va organiza mica gardă naţională de aici. [418]

Preotul Romul Pulca va sluji 42 de ani, doi ani capelan pe lângă preotul Gheorghe Şoneriu  şi 40 în calitate de preot  până în 1949, când moare bolnav de cancer. [419]

Se va dovedi a fi un foarte bun administrator, reuşind în anii tulburi de la începutul secolului XX să menţină în Saschiz o şcoală confesională ortodoxă şi chiar să reclădească edificiul şcolii între anii 1910-1911.

A preluat o parohie închegată, dar care mai avea nevoie de lucrări de întreţinere a edificiilor. Cu ocazia vizitei canonice făcute de către protopopul Demetriu Moldovan la 8 octombrie 1903 referitor la Biserica ortodoxă din Saschiz arăta:

 1. Biserica în interior şi exterior să se repare şi vrăjbile din biserică să se curmezească;

  1. Curtea şcoalei să se cureţe de buruieni şi de alte murdării...”[420]

 Munca sa de slujitor pe tărâm spiritual o va duce cu destoincie şi nu doar că va curăţa, repara biserica şi va reface edificiul şcolii, ci se va evidenţia ca învăţător pentru generaţiile de tineri saschizeni, învăţându-i pe aceştia taina cititului şi socotitului cu o abnegaţie desăvârşită, după cum menţioneză preotul Herţioagă din Daia, în calitatea sa de inspector şcolar din partea Mitropoliei Sibiului în anul 1921. Dar, mai bine să lăsăm textul să vorbească: „... s-a ţinut examenul final al şcolii noastre primare gr. ot. române din Saschiz sub conducerea învăţătorului (...). Rezultatul examenului cl. I şi a II-a, unde a predat preotul nostru Romul Pulca şi a fost foarte bun, iar al claselor III şi IV în care învăţământul a fost predat de învăţătorul Nicolae Dragomir a fost neîndestulător.”[421]

Saschizul şi revoluţia de la 1848

În primăvara lui 1848 toată Transilvania era cuprinsă de febra revoluţionară. Încă din  martie apar manifestaţii populare în oraşe. Acum sunt reactualizate ideile cu privire la naţionalitate, la drepturile civile, la desfiinţarea iobăgiei, la egalitatea de drepturi.[422]

Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848 a adus speranţe în rândul românilor ortodocși din Protopopiatul Sighișoara. Astfel, la 1 iulie 1848 preotul Ioan Boiu din Saschiz alături de protopopul Sighișoarei Zaharie Boiu sen. și de alţi preoţi parohi, goșmani, juraţi și bătrâni semnează o declaraţie către episcopul Andrei Șaguna,  în care se arată solitari cu ideiile Marii Adunări Naţionale și își exprimă  dorinţa de pace între naţiunile ardelene. Se plâng însă, de faptul că pentru alegerile deputaţilor în Dieta de la Pesta, din cauza censului ridicat nu pot să trimită un deputat, deși ei sunt cei mai aprig supuși la îndatoririle publice.[423]

Tot atunci, la nivel mental idealurile revoluţionare  sunt puse în practică. Apar revolte, manifestări de nesupunere civică, suspiciuni în interiorul populaţiei în special între naţiunile ardelene .

Aceste temeri ale comunităţilor, din cauza fricii determină apariţia unei zvonistici copleşitoare. Acest lucru este menţionat şi în zona Sighişoarei, unde în satele săseşti exista tema unui posibil atac din parte unor trupe maghiare venite din secuime, mai ales că unele sate au avut de suferit de pe urma acestui lucru. Reprezentanţii satelor cer îngroziţi magistratului sighişorean să le adăpostească în cetate femeile şi copii, unde vor fi în siguranţă. [424]

Aceste zvonuri de bazau pe atacuri întreprinse de o serie de ţărani fugiţi de pe moşiile nobiliare în satele săseşti. Un astfel de caz este şi la Saschiz, unde ţăranii de pe moşia lui Elemer Fronius din satul vecin Mureni vor ataca,  devastând  o pădure şi  rănind grav pe câţi va saschizeni.  Autorităţile din Saschiz vor anunţa Universitatea saxonă asupra acestui act samavolnic şi aceasta va delega pe comisarul districtual al Braşovului, Michael Maurer şi pe judele scăunal din Rupea, Johann Jacobi să ancheteze cazul.[425]

În data de 12  mai se va emite la Sighişoara un act prin care se menţiona că în data de 12 aprilie colonii  din Mureni, sat aparţinând de Comitatul Alba de Sus au pătruns în pădurile aparţinătoare Saschizului pe care le-au devasatat luând mult lemn. Aici s-au întâlnit cu şase saschizeni, pe care i-au bătut. Printre aceştia cel mai grav lovit este Johann Hermann.

Mai mult decât atât, autorităţile saschizene acuză pe nobilul Elemer Fronius că ar sta la baza acestui furt şi că ar fi condus atacul cu arme contra oamenilor din Saschiz şi vor sesiza autorităţiile judecătoreşti în data de 17 aprilie. [426]

Aşa a intrat Saschizul în tumultul mişcărilor revoluţionare şi, odată cu începerea războiului civil din Ardeal, la fel ca şi celelalte sate dîn scaunul Sighişoara va fi expus pericolului epidemiei de holeră, care bântuia în zonă.[427]

Din punct de vedere administrativ, după organizarea prefecturilor și a legiunilor românești, la fel ca şi Sighişoara a făcut parte din Prefectura de pe Târnavă organizată de revoluţionarii români ardeleni, condusă de Vasile Moldovan.[428]

Cu ocazia luptelor din războiul civil îşi pierd viaţa doi saschizeni. Registrul decedaţiilor al bisericii ortodoxe pentru anul 1849 menţionază decesul lui Grigore Spornik:  „ ...fostul dascăl ne-unit din Saszkizal a fost impuşcat de rebeli.”  La 2 aprilie 1849. [429]

După câteva zile, la 7 aprilie este menţionat de către preotul Ioan Boiu decesul lui: „  Pavel Kostea din Saszkizal a murit de puste ( puşcă n.n.) în ceadze ( în ceas de n.n.) de război.”[430]

 Legat de moartea lui Pavel Costea, Ioan Boiu înaintează către protopopiat o adresă în 24 decembrie 1849: ”Prea Cinstite Părinte protopoape! Cu plecăciune fac arătare despre aceasta, cum că în vremea când au stăpânit rebelii maghiari în primăvara trecută au prins pre Pavel Costea de aici cu numele că ar fi omorât pre Bucur Sekel cel tânăr de aici de un an și jumătate, iar nedovedit nejudecat pornind de aici, ostașii de aci ai rebelilor să-l ducă la Sighișoara spre a-l judeca. Și ducându-l până în capul satului, l-au împușcat și au murit și rămâind muierea sa văduvă, săracă lăcuiește la tatăl ei cu doi prunci. Nu are numai 4 oi alte nimic. Să hrănește cu lucrul mâinilor cu mare necaz și sărăcie.

Aceasta din cunoștiinţa sufletului cu toată dreptatea le fac cunoscute acestea prea cinsitiei Domnii tale· spre urmarea mai încolo. (...) Saschiz, 24 decem 1849. Ioan Boiu, parochul greco-răsăritean în Saschiz.”[431]

Moartea celor doi saschizeni în revoluţie este confirmată de protpopul Zaharie Boiu în adresa din 29 decembrie 1849 către episcopul Andrei Șaguna, în care se menţionază că au fost omorâţi trei credincioși: ” ... 2 în rubrica Saschiz, unul la Roadăș.”[432]

Tot saschizenii vor fi martorii mari confruntări de trupe  de la Albeşti în 31 iule 1848, unde armata revoluţionară maghiară condusă de generalul Josef Bem va fi înfrântă de armatele ţariste aflate sub conducerea generalului Lüders.[433]

De asemenea, la finalul anului 1849 aflăm din raportul protopopiatului ortodox Sighișoara, că la Saschiz în timpul revoluţiei satul a fost ars și jefuit, la fel și biserica, care a suferit daune în valoare de 56 de florini. Comunitarea are 473 de suflete, dintre care 245 bărbaţi și 228 femei.[434]

 

 

Asociaţionismul la Saschiz

Mijlocul secolului al XIX-lea găseşte societatea săsească într-o profundă transformare determinată de modificăriile de ordin constituţional pe care le trăieşte Transilvania. Practic, acum saşii ardeleni îşi pierd statului de naţiune privilegiată şi devine o minoritate în cadrul unui stat naţional maghiar.

Apariţa asociaţionismului la nivelul sașilor ardeleni a fost un element facil, deoarece formele de asociere le erau familiare. Încă din evul mediu s-au organizat în bresle şi a funcţionat instituţia vecinătăţii.

Vecinătatea   este o formă de organizare specific germană, care are  ca  obiect de activitate, întrajutorarea. Organizată pe o stradă sau pe mai multe străzi învecinate, grupa pe toţi locuitorii acelui spaţiu şi aceştia se ocupau  de lucrări cum ar fi curăţatul fântânilor publice de pe stradă, săpatul şanţurilor de scurgere a apelor pluviale, apoi stingerea incendiilor şi întrajutorarea în caz de deces al unui membru. Participarea la activităţile vecinătăţii era obligatorie şi, odată pe an, de obicei iarna, avea loc o adunare generală cunoscută sub numele de Richttag, când se prezenta darea de seamă, cuprinzând bugetul şi activităţile de pe parcursul unui an, se alegea conducerea şi erau traşi la răspundere cei care nu au participat la acţiunile vecinătăţii. După această şedinţă se organiza o petrecere, tocmai ca membrii să se cunoască cât mai bine. [435]

La Saschiz ca în toate celelalte comunităţi săsești din Ardeal, toată structura comunitară era grupată în jurul vecinătăţii. Aici cuprindea între 18 și 50 de curţi și erai membru în vecinătate de la naștere până moarte.

Prima atestare documentară o avem la anul 1709. Cu timpul acestea se vor dezvolta și în anii 40 ai secolului al XIX-lea avem nouă vecinătăţi evanghelice. Acestea erau după numele lor german următoarele:

-          Pfarrnachbarschaft cu 28 de gospodări;

-          Untere Korngasse cu 32 de gospodări;

-          Mittlere Korngasse cu 28 de gospodări;

-          Obere Korngasse cu 32 de gospodări;

-          Leigasse și Breitlei cu 50 de gospodări;

-          Marktplatz cu 24 de gospodări;

-          Seklergasse cu 35 de gospodări;

-          Hopfengasse cu 24 de gospodări;

-          Fischergasse cu 18 gospodări.[436]

Rolul social al acestora era evident, dar după cum arătam mai sus, vecinătăţiile vor determina o anumită conduită de viaţă. Aveau reguli și principii începând de la existenţa tablelor și a convocatoarelor cu rol în anunţarea membrilor cu privire la un eveniment și până la impunerea unor amenzi destul de usturătoare pentru membrii recalcitranţi cu ocazia Richttag-ului de către taţii de vecinătăţi.[437]

Alături de vecinătăţi vor mai funcţiona și frăţiile de fete și băieţi..Aici, vor exista două frăţii ţărănești. Cea de-a doua reprezenta interesele dogarilor, ca meserie legată de cultura pământului. Legate de sistemul de breaslă, ea va fi atestată   documentar la anul 1648. Prima frăţie cunoscută va fi cea a cizmarilor la  1508.

Frăţiile de fete vor apărea în primele decenii ale secolului XX la iniţiativa soţiei preotului Friedrich Schullerus, care a păstorit la Saschiz între anii 1901-1925.

Funcţionarea frăţiilor de fete și de băieţi era sub oblăduirea prezbiteriului Bisericii Evanghelice a localităţii și aveau o organizare după modelul vecinătăţii, aveau statute și  militau pentru o viaţă activă a membrilor în viaţa comunităţii.[438]

Practic, pe lângă aceste forme deja existente, se vor dezvolta asociaţiile săseşti. Aceste forme de întrunire în cadrul unor comunităţi vor avea domenii variate de  activitate. Deşi iniţial, după cum am văzut, aveau un rol strict profesional, cu timpul vor acţiona în domeniul cultural, economic sau comunitar.[439]

Una dintre primele asociaţii care vor activa în mediul sătesc va fi Siebenbürgisch-Sächische Landwirtschaftliche Verein ( Asociaţia Agricolă Săsească) în anul 1845.

În primii ani de activitate ai asociaţiei, aceasta nu s-a bucurat de o activitate foarte mare, fiind îngrădită în acţiune de legislaţia destul de restrictivă în domeniu din timpul lui Metternich și în perioada neoabsolutistă.

Acţiunile ei se vor dezvolta după 1860, mai ales după adunarea generală de la Agnita din 1864, când se vorbea de necesitatea creării unor secţiuni teritoriale, membrii din arealul unei localităţii devenind automat membrii unei secţiuni prin plata unei contribuţii de 2 guldeni. Prezenţa acestor despărţăminte a contribuit la dezvoltarea pe orizontală asociaţiei, prin creșterea exponenţială a numărului de membrii.[440]

Putem spune că perioada cuprinsă între 1865-1873 a fost una dintre cele mai fertile pentru asociaţie, deoarece vor apare acum filiale la Sibiu, Sebeș, Sighișoara, Mediaș, Bistriţa, Șeica Mare, Brașov, Miercurea Sibiului și Rupea. Acest lucru va va duce la un număr de 750 de membrii în anul 1889.[441]

Activitatea Asociaţiei agricole săsești a făcut ca viaţa ţăranului sas să se schimbe radical. De la o cultură agricolă de subzistenţă, se va ajunge la o agricultură performantă bazată pe principii moderne. În acest sens menţionăm comasarea unor suprafeţe de teren și apariţia unor grădini de zarzavat destinate  consumului de la oraș.

 După 1870 vor fi importate din vestul continentului rase de vaci albe performante (Pinzgrau și Simenthal) precum și bivoli, ceea ce a făcut ca cirezile sașilor ardeleni să fie în câţva ani complet schimbate.[442]

De asemenea, s-au introdus plante tehnice ca inul, lucerna, trifoiul. Au fost create livezi cu soiuri de pomi perfomanţi și plantaţii de hamei, iar cultura viţei de vie a fost complet schimbată după atacul furibund al filoxerei.

Concomitent cu adunările generale, asociaţia agricolă săsească a organizat expoziţii de profil, în care erau expuse rase de animale, soiuri de plante și mașini agricole performante, participanţii fiind astfel la curent cu noile tendinţe în domeniul agricol la nivel european.

La Saschiz va activa filiala sighişoreană a acestei asociaţii, care va analiza calitatea solului şi condiţiile climaterice şi va considera că nu este un teren fertil pentru viţă de vie, însă este unul foarte bun pentru pomicultură şi pentru culturile de hamei. Ultimele[443] vor apărea în hotarele comunităţii la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

De asemenea, aceeaşi asociaţie se va îngriji de  apariţia primelor batoze cu abur în Saschiz şi a unor pluguri performante. Tot acum, sub acelaşi impuls asociaţionist la 1883 în jur de 80 de gospodări erau asigurate contra incendiilor şi aveau culturile asigurate contra grindinei. [444]

O altă asociaţie foarte activă era cea a femeilor. Înfiinţată în anul 1884 la Sibiu, Asociaţia femeilor evenghelice va apărea ca formă distinctă de organizare la Saschiz la debutul secolului XX sub oblăduirea soţiei preotului Schullerus.

Asociaţia va milita pentru organizarea de cursuri pentru reţete de bucate, pentru realizarea la nivel local a unor piese de teatru, pentru întrajutorarea la o serie de evenimente, cum este de pildă nunta  și pentru organizarea grădiniţei. [445]

În contextul noilor paradigme occidentale care puneau tot mai mult accent pe noţiunea vacanţă şi de petrecere a timpului liber în mijlocul naturii departe de forfota marilor sau mai micilor centre urbane  în spaţiul transilvan va apare o asociaţie care avea drept obiectiv descoperirea frumuseţilor munţilor Carpaţi. La Sibiu în anul 1880 ia fiinţă „Asociaţia carpatină ardeleană” ( Siebenbürgischer Karpaten Verein), iar la  scurt timp în 1881 se va deschide o filială la Sighişoara, una dintre primele ale asociaţiei.[446]

Pe lângă activităţiile intreprinse la Sighişoara, filiala de aici se va interesa de frumuseţiile cetăţii din Saschiz pe care va încerca să le exploateze turistic. Referitor la acest fapt în săptămânalul sighişorean Groß-Kokler Bote din 6 mai 1888 se arăta: „ Pentru data de 10 mai secţiunea Sighişoara a Asociaţiei carpatine transilvane organizează de sărbătoarea Înălţării Domnului o excursie pe dealul Saschizului. Plecarea din faţa lui Cafe Martini dimineaţa la orele 6.Sosirea în Cetate ( a  Saschizului n.n) va fi în jurul orelor 12. Traseul va fi prin drumul Şapartocului, apoi pe Jungkernberg,  prin înălţimile Vulcanului şi de aici la Saschiz. Cei care nu pot face acest tur de forţă poate merge cu trenul spre  Heijasfalva ( azi Vânători n.n.) de la orele 5.32 şi de aici pe jos până la Saschiz. La întoarcere plecarea la orele 7 seara pentru ca la orele 9 să se ajungă trenul de Odorhei. Toţi membrii şi prietenii asociaţiei sunt rugaţi să se prezinte marţi 8 mai după amiază la preşedintele secţiunii Dr. Friedrich Kraus sau la secretarul Theodor Fabini pentru a se înscrie şi aş anunţa participarea.”[447]

 De asemenea, în anul 1891 aceeaşi grupare mai anunţă o drumeţie  în jurul Saschizului, însă pe un alt traseu. Motivul era acela de a încânta oaspeţii sosiţi la Sighişoara cu ocazia unor adunări generale a unor asociaţii: Duminică 28 a a(acestei) l(uni) se va organiza după amiaza o excursie la Cloaşterf, unde va avea loc în 28 şi 29 iunie adunarea generală a Asociaţiei regionale agricole şi a Asociaţiei Gustav Adolf, după care se va pleca spre Daia (apoi n.n.) o plimbare pe Steinberg în Meschendorf( 751 m) şi de aici pe jos spre Cloaşterf, de unde după amiaza de 29 reîntoarcerea cu căruţa.”[448]

 În anul 1861 la Sibiu se înfiinţează Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), ea era un corolar a unor continue eforturi  întreprinse de românii de pe tot cuprinsul  Transilvaniei de a-şi crea societăţi culturale puse în slujba emancipării spirituale, materiale şi politice a neamului românesc. Finalizare a unor lungi şi susţinute eforturi - începute încă de pe vremea eroicei generaţii de cărturari ai Şcolii ardelene - întemeierea în 1861 la Sibiu a prestigioasei instituţii culturale. Asociaţiunea se constituie ca o etapă importantă a unor îndelungi încercări a românilor ardeleni de a organiza societăţi şi instituţii culturale care să servească nobilului ţel al emancipării lor materiale şi spirituale.[449]

Asociaţiunea se va organiza pentru o eficientizare a activitaţii în despărţăminte. La 18 iulie 1871, când a avut  loc  adunarea  generală  a  Cercului Sighişoara a ASTREI şi cu această ocazie a luat fiinţă despărtământul sighişorean.

În timpul perioadei sale de existenţă, activitatea acestui despărţământ a acoperit un teritoriu variabil ca întindere -între 65 şi 125 de comune- în funcţie de reorganizările succesive suferite atât de despărţământ cât şi de unitatea administrativ-teritorială în care a fost încadrată Sighişoara.

Pentru anul 1871, teritoriul despărţământului XX a cuprins părţi ale zonei săseşti (Fundus Regius) cu Scaunele Sighişoara, Mediaş, Rupea, Cincu Mare, Nocrich; părţi din Comitatul Albei Superioare; părţi din Scaunul secuiesc Odorhei.[450]

Pe lângă activitatea culturală depusă de ASTRA, ea se va implica şi în sprijinirea tinerilor studioşi prin acordarea de mici burse. În acest sens, prin grija preotului Gheorghe Şoneriu o serie de elevi din Saschiz vor primi sume de bani pentru a putea continua studiile. Astfel pentru perioada 1861-1911 au fost ajutaţi următorii elevi: I. Haler, student în clasa a VIII-a gimnazială, cu 120 de coroane. Apoi, Dumitru Sechel, învăţăcel în lăcătuşerie şi N. Fleşariu, învăţăcel în tâmplărie,  pentru anul şcolar 1874/1875, cu 30 de coroane.  De asemenea în anul şcolar 1877/1878 vor fi ajutaţi Zaharie Costea, sodal ( calfă) în pantofărie şi Dumitru Haler, învăţăcel în cojocărie cu 50, respectiv 25 de coroane. [451]

Observăm că prin aceste stipendii despărtământul sighişorean a conlucrat cu comunitatea saschizeană, contribuind nu doar la ridicarea spirituală a acesteia prin culturale, ci şi prin sprijinirea luminării tinerilor şi promovarea dezvoltării lor intelectuale.

Cea mai renumită asociaţie saschizeană va fi reprezentată de fanfara din Saschiz. Prima atestare documentară o avem din anul 1737, când în matricolele Bisericii Evanghelice este atestat documentar un Scholaren. [452]

La anul 1879 vom avea și un statut al acesteia, în care se menţiona că rolul ei era de a sluji școlii și bisericii. Pentru a deveni membru trebuia să dai un examen în urma căruia erau analizate aptitudinile muzicale și odată devenit membru pentru lipsa nemotivată de la repetiţii sau pentru abateri disciplinare se plătea o amendă, trebuiau să aibă grijă de instrumente și să fie în serviciul bisericii. [453]

Șeful fanfarei a fost de la 1881 și până în 1906 Johann Bodendorfer, el va fi urmat de Johann Klemens, care va conduce până în 1918 și va fi urmat de Andreas Leonhardt. După 1926 fiul acestuia Andreas  Leonhardt junor va fi dirijorul fanfarei și din 1932 în fruntea ei se va afla profesorul Hans Gottfried Schell. Ultimul concert înainte de cel de-al doilea război mondial va fi în anul 1939.[454]

După război, fanfara va avea de suferit deoarece mulţi membrii vor fi deportaţi în Uniunea Sovietică și locul lor va fi suplinit de alţi saschizeni de altă naţionalitate. În fruntea ei va fi între 1945-1948 Johann Maurer și apoi până în 1981 Michael Sedler, Johann Maurer rămânând conducător tehnic al fanfarei. Ulterior, din cauza emigrării sașilor în Republica Federală Germană, activitatea acestei fanfare va avea de suferit și practic se va desfiinţa în 1992 când ultimii membri ai ei vor emigra în vest.[455]

 

Primul război mondial

După cum se ştie izbucnirea Marelui război,  aşa cum a fost numit în epocă reprezintă confruntarea dintre două blocuri militare şi politice cu tendinţe divergente: Puterile Centrale ( Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Antanta ( Anglia, Franţa şi Rusia).

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul Casei de Habsburg la Sarajevo în 28 iunie 1914 a însemnat pretextul declanşării confictului armat între cele două grupări, la care au participat şi regimente transilvănene în armata austro-ungară şi au dat peste 100.000 de victime.[456]

Problemele războiului s-au complicat pentru Ardeal după august 1916, când regatul României a intrat în război. Atunci armata română a trecut Carpaţii şi la 29 august intrau în Braşov, iar în septembrie acelaşi an zona Făgăraşului şi cea a Secuimii erau ocupate. Trupele române, print-un corp militar al vânătorilor de munte au ajuns până în apropiere de Sighişoara la Haşfalău·, de unde au fost nevoite să se retragă.[457]

Contribuţia comunităţii saschizene la primul răzvoi mondial s-a evidenţiat în special prin intermediul înrolărilor de bărbaţi pentru cauza războiului în cele două armate.

            Dacă ne referim la contribuţia militară comunitatea germană a dat un număr de 177 de bărbaţi, care au luptat pentru cauza Puterilor Centrale, dintre aceștia un număr  de 31 nu s-au mai întors acasă.[458]

            Aceştia sunt: Georg Hermann, Michael Simonis, Michael Edel, Andreas Marpoder, Michael Ewerth, Michael Hermann, Johann Hermann, Andreas Bodendorfer, Michael Fritsch, Johann Schuster, Johann Radler, Michael Radler, Georg Klemens, Michael Binder, Georg Binder, Michael Grell, Georg Hermann, Johann Theil, Michael Theil, Andreas Bodendorfer, Johann Bodendorfer, Michael Bodendorfer, Johann Simonis, Johann Rether, Michael Hermann, Michael Schell, Michael Bodendorfer, Johann Fleischer, Johann Klemens, Michael Simonis, Michael Hermann.

La rândul ei comunitatea ortodoxă română a dat un număr de  patru eroi: Spornic Dumitru, Ciulei Nicolae. Suciu Nicolae, Nuţu Gheorghe.[459]

Saschizul şi Marea Unire din 1918

În octombrie 1918, intensificarea mişcărilor revoluţionare interne, pe fondul descompunerii armatelor Puterilor Centrale şi ca urmare a înfrângerii suferite pe front, începe destrămarea imperiului dualist multinaţional. În aceste condiţii, conducătorii Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat, intruniţi la Arad, hotărăsc la 31 octombrie 1918, crearea Comitetului Naţional Român Central, care se declară organul de conducere al luptei pentru recunoaşterea drepturilor naţionale ale românilor.

            Pentru punerea în aplicare a  liniei politice formulate de Comitetul Naţional Român, pe întregul teritoriu al Transilvaniei se formează Consilii Naţionale locale şi gărzi naţionale române.

            La 5 noiembrie, are loc la Sighişoara, la sediul Băncii Târnăveana şedinţa membrilor Partidului Naţional Român. Se formează Consiliul Comitatens Târnava Mare, care mai târziu şi-a luat numele de Comitetul Naţional Român Judeţean. Procesul verbal de constituire  este semnat de 37 de persoane. Se alege un Comitet cu sediul la Sighişoara format din dr. Toma Cornea, dr. Ioan Ivanovici, Ioan Munteanu, Onoriu Sas, Mihail Săeşan, Vasile Urdea. [460]

Ziarul local  Schäßburger Zeitung,  nr. 45 din 9 noiembrie 1918 menţiona: „Comitetul Judeţean a fost înfiinţat cu scopul de a implini hotărârile Comitetului Naţional Român Central, de a fi mediatorul între acesta şi organele locale străine” ( populaţia germană şi cea maghiară n.n.).[461]

În Sighişoara se formează gărzi naţionale româneşti, săseşti şi maghiare, care aveau sarcina de a menţine ordinea, liniştea, ca şi apărarea avutului şi a persoanei. Gărzi naţionale româneşti se formează şi în satele din jurul Sighişoarei: Daneş, Seleuş, Apold, Albeşti, Vânători, Ţopa, Şoard.

După cum am arătat în capitolul dedicat istoriei comunităţii ortodoxe din Saschiz,  şi aici se formează un comitet naţional local şi o gardă cetăţenească condusă de preotul ortodox Romul Pulca.

La 15 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central dă o Proclamaţie cu privire la alegerea delegaţilor pentru Adunarea Naţională, fixată la 1 Decembrie, la Alba Iulia, unde urma să hotărască viitorul Transilvaniei.

Ideile Marii Uniri vor fi îmbrăţişate şi de saschizeni cu mic cu mare indiferent de naţionalitate. Expresia entuziasmului popular o găsim în acelaşi ziar sighişorean, care referitor la înălţătoarea zi de 1 decembrie 1918 relata: „ Mâine, acolo pe pământul lui Apullum, unde Legiunea a XIII-a Gemina îşi avea altarele de jertfă, pe locul, unde eroii de libertate Horia, Cloşca şi Crişan şi-au dat sângele, naţiunea română îşi va proclama suveranitatea. Mâine sute de mii de români o să umple Valea Mureşului de lângă Alba Iulia. Reşedinţa principilor ardeleni, vechea Alba Carolina va fi martora unei entuziaste răbufniri a unui popor trezit la libertate. Toţi românii din întreaga Transilvaniei, în faţa scaunului justiţiei universale, îşi vor aduce rănile nevindecate din conştiinţa lor, că treptatea lor naţională trebuie păstrată cu sfinţenie, pe veci, proclamându-se rupţi de statul maghiar. Ardealul, teritoriile până la Tisa şi Dunăre, de mâine o să facă parte din statul român.”[462]

La Alba Iulia au fost delegaţi şi  locuitorii români din Sighişoara şi împrejurimi. Delegaţia sighişoreană a fost condusă de protopopul ortodox Dumitru Moldovan, ca membru de drept al Adunării. Dr. Toma Cornea, Dr. Ioan Ivanovici, Vasile Urdea, Gheorghe Colceriu  preoţii Onoriu Sas ( Daneş), Dan Ioan (Şoard) şi mulţi locuitori din satele învecinate. [463]

 

Istoria școlii din Saschiz în epoca modernă

            Pentru orice comunitate prezenţa unei instituţii școlare reprezintă un factor de progres, arată că este o comunitate conștientă de rolul educaţiei pentru dezvoltarea ei. 

            Şcoala reprezintă unul din spaţiile culturale prin care o comunitate încearcă a-şi promova propriul model social, iar pentru un stat fixarea unui sistem educativ coerent la nivelul întregului teritoriu, fixarea unei politici sau măcar schiţarea unui proiect de intervenţie în ceea ce priveşte o politică  şcolară unitară si preconizarea unei reţele şcolare cu ramificaţii în straturile profunde ale societăţii reprezintă momente când autoritatea centrală devine conştientă de necesitatea şi utilitatea educaţiei la nivel popular. Secolul al XVIII - lea si începutul secolului al XIX - lea aduce tot mai mult în spaţiul educaţional intenţia de a depăşi pragul de alfabetizare simplă şi trecerea la educarea cetăţeanului, disciplinat, util şi patriot. Statul e interesat de luminarea supuşilor nu atât din considerente filantropice cât din dorinţa si necesitatea modelării indivizilor pe de o parte în direcţia unor oameni capabili a răspunde noilor realităţi economice ale societăţii şi pe de altă parte de a întări sentimentul coeziunii sociale.[464]

            In acest sens la nivelul învăţământului românesc din Transilvania sub Maria Terezia, Iosif al II - lea şi Francisc I apar carţi specifice unei literaturi culte în paralel cu literatura şcolară, opera elanului zecilor de dieci luminaţi sau de călugări pribegi care scriu  lucrări gândite şi exprimate în graiul şi în gradul de înţelegere al copiilor.[465]

Deși, am considera că apariţia școlilor în mediul săsesc este apanajul Reformei religioase, găsim date care atestă prezenţa instiuţiilor cu mult înainte. La Saschiz, de pildă, prezenţa școlii este atestată o dată cu primul recensământ făcut în localitate în anul 1488. Atunci pe lângă enumerarea numărului gospodăriilor este atestat și un Scolasticus,  deci un învăţător.[466]

            De altfel, vechimea școlii este atestată, printre altele și de prezenţa unui turn, numit al școlii,  în cetatea Saschizului, ceea ce atestă faptul că în vremuri de restriște activitatea școlară era organizată sus, în cetate, la acest turn.[467]

            Existenţa școlii înaintea anului 1488 este menţionată de prezenţa în matricolele Universităţii din Viena a unor studenţi originari din Saschiz. Primul atestat documentar este Petrus de Keysd la 1429, urmat mai apoi de Michael Schnell de Kyssth ( 1457), Johannes de Kiczd ( 1461) și de Martinus Schel de Keisd ( 1479).[468]

            După 1488 îl găsim pe Laurentius Idtnar de Chist între anii 1496-1497, care după 1498 devine pleban în Archita. Pentru secolul următor, la aceeași universitate găsim pentru anul 1501 pe Paulus Staengel de Khist, apoi în 1504 pe Urbanus Sasskizs Transylvanus Presbiter și în 1505 pe Petrus Korbner de  Kist.[469] Cert este că până în 1505 avem un număr de 9 saschizeni îmatriculaţi la această universitate.[470]

            Adoptarea Reformei de către sași, implicit de către cei din Saschiz va face să avem menţionaţi primii studenţi la Universitatea din Wittenberg. Primul este Jacobus Fischer Kisdensis la 1545, apoi Simon Kisdensis ( 1563) și Johannes Cundradus Kysdensis ( 1596). [471]

            La finele secolului al XV-lea avem atestat documentar și pe primul Rector ( director n.n.) al școlii din Saschiz. Este  vorba de un anume David Weyrauch originar din Rupea, care după exercitarea funcţiei la Saschiz, îl găsim în diferite funcţii în Scaunul Rupea.[472]

            Activitatea școlară va continua neîntrerupt pe parcursul secolului al XVII-lea, când graţie unei însemnări a preotului Johann Orth, avem informaţii inedite cu privire la activitatea educaţională din acest târg din scaunul Sighișoara. Din timpul său există un matricol nou intitulat sugestiv în limba latină: Album Ecclesiae Kyzdensii quo ejusdem, ut et Parochiae, Diaconorum et Scholae Conditiones exhibentur, juxta alia Pastoribus secte necesaria. În primele nouă pagini ale acestui Album  găsim informaţii inedite cu privire la situaţia bisericii, a parohiei, a preoţilor și a școlii.[473]

            Legat de situaţia școlii și a învătătorilor ei,acesta arăta într-un text scris într-o latină germanizată, următoarele: ” Scholae hujus conditiones et salaria. Salarium Rectoris sind 40. fl. Pro scriptionis labore apud Villicum hatt Er sein gratial, Und aus einer jeder Müllen Einer Rump korn. Ex divisionibus Und Consistorialibus hatt er auch pro more hujus loci seinen partem competentem. Pro funere generali fl. 1, pro speciali d. 35. Von beyden lezen (?)gibt er den Diaconis d. 16, seinen collegis wie er mit denselben conveniret tempore conductionis. Von jeder Leiche hatt er Er drey brott, oder ein Viertel korn. Von jeder  puerpera, wenn sie introduciret wirdt, Ein brott. Ein jeder Hauswirth Ein brott, Und ein jede Wittb Ein brott. Davon gibt er seinen collegis, wie Er mit ihnen conveniret, doch also, dass sie seinen collegis, wie Er mit ihnen conveniret, doch also, dass sie ihr quondianum sufficenter haben mögen. Cantori numero 80, Collaborat. 60, Camponat. 40.

            Ex nuptijs, ante Copulationem, Eine küche, ( Kächen= Suppe ) zwei bratten, oct. Vini duo, Und dass brott dazu. Pro introductione Sponsae Ein brott.

            Pueris pro pulsu horae octavae ex communi fisco solvitur fl. 1. Den Winter über wird der Rector sampt seinen Collegis mitt Holz versehn.

            In dem runten Thurn in Arce gehöret dass oberste gefach für den Rectorem Und seinen Collegas, welches der Rector omni tempore brauchen kan. Daher heisst dersellbe Thurm der Schulerthurn biss disen tag.“[474]

            Din acestă însemnare aflăm că  meseria de învăţător nu era una foarte bănoasă în acele vremuri. Astfel, salariul fix pentru directorul școlii era de 40 de florini. La care se mai adăugau două câble de cereale de la cele două mori, din care se făceau  circa 180 de pâini la gospodăriile satului pentru clopotar, collaborator și cantor, care se ocupau de predare la primele trei clase primare. Este de menţionat aici faptul că celor doi predicatori le mai revenea o sumă de la contribuţia pentru inmormântare, rămânând în mână, în cel mai bun caz cu 15 florini.[475]

             Acest lucru îl va determina  o plângere în anul 1705 în care se arăta că: ” nu se dorește să se ajungă fără rector ( la școală n.n.), din cauza unui salariu sărăcăcios.” De altfel, acum la începutul secolului al XVIII-lea în timpul preotului Johann Zikeli ( decedat în 1706), retribuţia rectorului și a ajutoarelor sale, în cel mai bun caz era compusă din:

-          fiecare familie, la care se adăugau văduvii cu plug  dădeau 1 ˝ sferturi de grâu;

-          o văduvă fără plug, dar care prestau munci, 1 sfert de grău; o văduvă din aceeași categorie, dar slabă,  chiar dacă nu avea pământ dădea ˝ sferturi;

-          pentru un plug al văduvei utilizat cu copii majori se plătea un sfert;

-          fiecare gospodărie dădea o dată pe an o pâine, la care se adăuga 50 de denari pentru fiecare băiat sau fată majoră. [476]

Aceste obligaţii ale comunităţii pentru plata personalului didactic din localitate a suferit o serie de modificări și după anul 1828, contribuţia era umătoare:

-          cei căsătoriti plăteau doar în primul an al căsătoriei jumătate din contribuţia pentru plata învăţătorilor, conform dispoziţiei Consitoriului evanghelic sighișorean din 1828;

-          o văduvă, care are copii dă doar 6 crăiţari după dispoziţia Consistoriului general al Bisericii Evanghelice din anul 1815;

-          necăsătoriţii, care au unul sau mai mulţi copii, dădeau doar ˝ sferturi de grâu și o pâine, după dispozitiile Consistoriului general din anul 1847, înnoit în anul 1862;

-          bărbaţii divorţaţi aveau să dea tot salariul, dar puteau să ceară înapoi jumătate din ceea ce a luat soţia în urma divorţului, după decizia presbireriului din anul 1872;

-          străinii plătesc pentru primul lor elev la școală 3 florini, iar pentru următorii doar jumătate din sumă, conform deciziei presbiteriului din anul 1873;

-          cei căsătoriţi cu vârsta peste 70 de ani și fără plug, dădeau doar 1 sfert de grău și cei mai slabi doar ˝ sfert de grău;

-          văduvele, care din cauza vârstei nu pot să lucreze la câmp și care stau la copii lor plătesc ca și văduvele bătrâne, doar ˝ sferturi de grâu și de asemenea dacă au copii până la 17 ani în îngrijire plătesc 30 de crăiţari.[477]

 Julius Fröhlich arată că până în anul 1882 leafa pentru școală era împărţită între rector și profesori. Rectorul primea 50 de câble de grău și 110 pâini, cel de-al doilea profesor avea câte  18 câble, 80 de pâini și 48  florini și 60 de crăiţari și în același timp parte din pământul bisericii. Al treilea profesor avea 30 de câble și 80 de pâini, iar al patrulea ( cantorul) dispunea de 25 de câble și 80 de pâini.[478]

După 1882 prin contribuţia de 150 de florini din partea casei alodiale, retribuţia rectorului s-a mai îmbunătăţit primind 50 de florini, 50 de câble de grău, 40 de câble de porumb și 70 de pâini. Ceilalti învăţători primeau acum fiecare 40 de florini austrieci, 25 de câble de grău și 70 de pâini. Pentru conducerea orgii din biserică a fost plătit un cantor cu 5 câble.[479]

Revenind la istoria școlii primul Schulmeister, deci învăţător atestat documentar este David Weihrauch la 1592, apoi Lukas Roth (1660), Georgius Rosalerus ( 1678), Johann Sutoris ( 1688), Andreas Müller ( 1706) și alţii.[480]

Școala evanghelică din Saschiz va funcţiona până la 1867 după modelul impus de ordonanţele școlare ale lui Johannes Honterus  în 1543, unde rolul major în educaţie era determinat de știinţele umaniste. Școala  era subordonată bisericii și se găsea în apropierea acesteia.

La 1867 dualismul austro-ungar și politica de maghiarizare promovată de autorităţiile de la Budapesta va determina pe episcopul Georg Daniel Teutsch să realizeze o refomă a sistemului educaţional evanghelic. Această reformă va determina pe rectorul școlii saschizene Michael Haidt din 1871 și pe profesorul Michael Bodendorfer din 1875 să realizeze in perimetrul școlii o grădină, care să fie predate elemente de agricultură, în special cultura hameiului și a pomiculturii, viticulturii și grădinăritului.[481]

Comunitatea evanghelică va reuși să păstreze pe parcursul epocii dualiste statutul confesional al școlii și în 1908 va construi în zona centrală a localităţii un nou edificiu școlar.[482]

După 1918, în noile condiţii constituţionale ale României Mari, învăţământul în limba germană a rămas în proprietatea bisericii, rolul de director al școlii fiind asociat cu cel de predicator în  biserică, care la rândul lui trebuia să fie absolvent al Seminarului pedagogic teologic evanghelic din Sibiu. [483]

Un rol important în ridicarea educativă a elevilor saschizeni l-a jucat învăţătoarea Charlotte Blazek, care între anii 1908-1924  a profesat la Saschiz și care în epocă, în calitate de membră a Asociaţiei muzicale sighișorene,  a activat ca soprană la diferite opere și operete ale asociaţiei.[484]

Tot la Saschiz la 1898 se va deschide pentru a ajuta pe ţărani la munca câmpului prima grădiniţă de vară, fiind condusă de Sara Göbbel. Apoi apare atestată documentar Sara Simonis și alte educatoare: Sara Knall, Hilda Gutkowski, Dorothea Maurer, Katharina Gedderth, Hermine Theil, Susanna Sedler și altele. [485]

În perioada celui de-al doilea război mondial, la școala evanghelică erau înscriși un număr de 165 de elevi, dintre care 87 erau băieţi și 78 fete și erau patru cadre didactice, dintre care 3 bărbaţi și o femeie.[486]

După 23 august 1944 școala confesională evanghelică este naţionalizată, școala din Saschiz după 1959 avea acum două secţii și anume, română și germană, programa fiind aprobată de la nivel central de la București. Primul director al școlii de după 1945 a fost Michael Sedler. [487]

Scăderea numărului de elevi germani a făcut să funcţioneze doar primele patru clase ca și secţie germană, pentru ciclul gimnazial elevii urmau fie secţia română, fie secţia germană de la Șaeș, unde de altfel s-a construit un internat. [488]

      

Școala confesională ortodoxă

Inventarul făcut de protopopul Zaharie Boiu după revoluţia de la 1848 atestă existenţa unei clădiri a  şcolii confesionale ortodoxe. Ea era zidită din piatră